Recenzie – Înainte să te cunosc de Jojo Moyes

31122073Descriere: Lou Clark știe o mulțime de lucruri. Știe câți pași sunt de la stația de autobuz până acasă. Știe că îi place să lucreze la ceainăria The Buttered Bun și că s-ar putea să nu fie îndrăgostită de iubitul ei, Patrick. Ceea ce Lou nu știe este că e pe cale să-și piardă locul de muncă și că viața ei rămâne normală doar pentru că e, în esență, previzibilă.

Will Traynor știe că accidentul de motocicletă pe care l-a suferit l-a făcut să-și piardă dorința de a trăi. Știe că totul i se pare acum insignifiant și lipsit de bucurie și știe totodată și cum să pună capăt acestei stări de lucruri. Ceea ce Will nu știe este că Lou e pe cale să-și facă apariția în lumea lui într-o explozie de culoare. Și nici unul dintre ei nu știe că urmează să schimbe destinul celuilalt pentru totdeauna.

Înainte să te cunosc e o poveste de dragoste pentru generația de azi, despre o iubire neașteptată între doi oameni care nu au nimic în comun. O carte romantică și imprevizibilă, care îi va provoca pe cititori să se întrebe ce e de făcut atunci când, de dragul celui pe care îl iubești, trebuie să-ți sacrifici propria fericire. 

Recenzie: Și a venit momentul să vorbesc mai pe lung de carte declarată locul 1 în topul meu de cărți, citite în anul 2016. În primul rând, țin să menționez că am am avut oarecare prejudecăți și poate, datorită lor, cartea a reușit să mă surprindă într-un mod extrem de plăcut. Fiind o carte foarte mediatizată, cu agitația din jurul ei și al filmului, chiar credeam că se va întâmpla ca în alte cazuri, anume că mă va dezamăgi în anumite privințe. A doua prejudecată greșită a fost legată de faptul că mă așteptam la o poveste siropoasă de dragoste. Mai auzisem de autoare, știam că mai publicase romane de dragoste, dar cum în majoritatea timpului nu sunt o mare fană a cărților de dragoste duse la extrem, mi-am zis că nu-i de mine. Însă, se face că, într-o zi, am văzut-o la reduceri și parcă am avut un imbold să o cumpăr, „De ce nu? Cât de rău poate fi?”.

„Ai doar o viață. De fapt, este datoria ta să o trăiești cât mai mult posibil.”

Ei bine, nu doar că n-a fost rău, ci mi-a plăcut extrem de mult. N-am nici cea mai mică obiecție la adresa ei. De la personaje, la acțiune și atmosferă, toate s-au îmbinat perfect. Da, este o carte tristă. Da, probabil îți vor lăcrima ochii pe la sfârșit, însă, povestea e atât de frumoasă, încât merită cu desăvârșire să fie citită.large-27

Deși mă așteptam la ceva siropos de dragoste, am dat mai mult peste o carte despre viață, în general. Cum o clipă ne poate afecta întreaga existență, cum poveștile, în care bolnavul găsește leacul miraculos și se face bine, nu sunt mereu valabile, despre cum ne poate schimba o persoană viața, nu să o facă mai bună, ci măcar să-i ofere o pată de culoare în lumea asta alb-negru. Acest lucru  l-a făcut Lou pentru Will. Ea a fost pata de culoare din  întreaga carte. Deși se voia a fi o poveste tristă, personajul acesta o luminat totul prin simpla ei prezență. Îți este imposibil să nu o placi. M-a făcut și pe mine să mă simt mai bine, iar, datorită ei, cartea îți dă o stare de bine și o căldură, întâlnită la foarte puține cărți citite de mine până acum.

„Unele greșeli… doar au consecințe mai mari decât altele. Dar tu nu trebuie să lași rezultatul unei greșeli să fie lucrul care te definește. Tu, Clark, ai șansa de a alege să nu lași asta să se întâmple.”

Accentul s-a pus foarte mult pe Will și pe suferința lui. Ciudat este că această suferință nu mi-a stârnit milă, ci mai degrabă m-a făcut să fiu, precum el, dezamăgită de lumea asta și destinul care-ți poate lua într-o clipă absolut tot. Nu doar că i-a răpit lui Will posibilitatea de a se mișca, l-a și distrus pe interior. Un bărbat tânăr, cu bani, o iubită, îndrăgostit de aventură și sporturi extreme, plin de aspirații, redus dintr-o dată la un om în scaun. Chiar el cred că a mărturisit, la un moment dat, că dacă n-ar fi avut acea viață uimitoare înainte, probabil acum i-ar fi fost mult mai ușor să treacă prin cea din prezent.large

Pe de altă parte, Lou este tipul de femeie prinsă în rutina zilei, mulțumită cu viața ei liniștită și lipsită de peripeții. Cum v-am mai spus, este un personaj de-a dreptul delicios. Plină de optimism, mereu în căutarea soluțiilor, fericită de cele mai simple lucruri, ea este o explozie de bună-dispoziție. Chiar și când toată lumea renunța, ea tot se mai agăța de o mică speranță. Cum să n-o iubești?

Aceste personaje își influențează destinul reciproc, dacă în bine sau în rău, vă rămâne să aflați singuri, dacă citiți cartea.large-3

Înainte să te cunosc poate fi o lecție de viață, despre cum sănătatea este cea mai importantă, despre cum comoditate ne poate face să stagnăm, fără dorința de a evolua, despre cum să apreciem ceea ce avem în prezent, decât să ajungem să apreciem ceea ce am avut. Sau poate fi o simplă carte, care te va face să te atașezi de ea și care va reuși să te lase cu lacrimi în ochi. Cert este că o recomand cu drag, indiferent de ce prejudecăți aveți despre ea, eu zic că merită o șansă. Cum ziceam la început, „de ce nu?”.

Anunțuri

Recenzie – Despre dragoste și alți demoni de Gabriel Garcia Marquez

despre-dragoste-si-alti-demoni-de-gabriel-garcia-marquez

Descriere: In 1942, intr-o manastire din America Latina sunt scoase la lumina ramasitele lumesti ale unei adolescente, Sierva Maria de Todos Los Angeles. Splendida ei podoaba capilara masoara douazeci si doi de metri lungime… Sa fie oare aceasta descoperire fructul imaginatiei inflacarate a autorului? Reala sau fictiva, ea reprezinta punctul de plecare al unei inedite povesti de dragoste, desfasurate pe fundalul pitoresc si decadent al Cartagenei, la mijlocul secolului al XVIII-lea.
Sierva Maria este muscata la varsta de douazeci de ani de un caine. Banuind-o de turbare sau ca ar fi posedata de diavol, Inchizitia o trimite la o manastire, unde, alaturi de exorcistul ei, Don Cayetano Delaura, traieste o pasiune nebuna, distructiva si, prin urmare, blestemata…
Prin aceasta capodopera situata la cumpana dintre istorie si legenda, misticism si erotism, Gabriel Garcia Marquez depaseste granitele realismului magic. Poezia si maiestria stilului sau transforma aici scena magicianului aventurier intr-un minunat iconostas baroc.

Recenzie: De când am „pățit-o” cu Un veac de singurătate, mi-am zis că nu mă voi mai atinge de acest autor prea curând. Deși poveștile lui mă prind într-un fel, stilul de a scrie al lui Marquez nu este printre preferatele mele, făcându-mă să mă plictisesc și să-mi pierd interesul foarte repede. Faptul că am ales această carte s-a datorat în mare parte titlului și numărului mic de pagini. E o carte prea scurtă ca să ai timp să te plictisești de ea, nu? Surprinzător este că întreaga poveste mi-a plăcut mai mult decât mă așteptam, însă tot rămân cu ideea că autorul are momente în care parcă te provoacă să intri într-un reading slump.

„Oamenii nebuni nu sunt nebuni, dacă cineva acceptă raționamentul lor.”

După de am citit descrierea, despre fata dezgropată, cu podoaba ei capilară extrem de lungă, mi-am creat anumite scenarii în cap, ceva mai fanteziste. Credeam că acțiunea va fi mult mai complexă, dar, din păcate, din acest punct de vedere am fost dezamăgită. Totuși, nu pot afirma că este un dezastru total. O poveste de iubire dintre o fată, ce este văzută ca o posedată de cel rău, și cel care ar trebui să o exorcizeze n-are cum să treacă neobservată.

large-14

 

Sierva Maria este o fată ce, încă de la naștere, a fost renegată de mama ei și al cărei tată a avut mai mereu o atitudine indiferentă față de ea. Astfel, ea și-a petrecut mai tot timpul cu sclavii familiei, niște băștinași, de la care aceasta împrumută limba, anumite obiceiuri, iar comportamentul îi este total influențat de prezența acestor oameni. Deși compania lor i-a alinat oarecum existența, atunci când este mușcată de un câine turbat, personalitatea ei nu face decât să-i inducă pe oameni în eroare, considerând-o o posedată, cu ieșiri necontrolate și periculoasă pentru cei din jur, dar și pentru ea însăși. Tatăl decide să o ducă la o mânăstire, un loc care-i va schimba complet destinul.

„Pentru tine m-am născut, pentru tine am viață, pentru tine voi muri, pentru tine sunt acum pe moarte.”

Dacă pot afirma ceva despre Marquez, ar fi că nu duce lipsă de imaginație și o doză de ciudățenie. După cum probabil v-ați dat seama, povestea este diferită față de ceea ce puteți întâlni în alte cărți, complet lipsită de clișee și, datorită acestui lucru, am apreciat cartea. Îmi aduce ceva nou, mă scoate din zona de confort și-mi pune imaginația la încercare. Ideea de dragoste interzisă a fost folosită de foarte multe ori, de la clasicul Romeo și Julieta până în prezent, și tind să cred că va fi folosit în continuare, însă, îmi place ca acest subiect să fie găsit sub diferite ipostaze, care mai de care mai interesantă. Ideea de iubire, dintre o fetiță, considerată posedată de demoni, și un om al bisericii, cu ceva ani mai în vârstă, m-a șocat inițial. Mi s-a părut atât de dubioasă și mi-a adus aminte de Lolita, dar la un cu totul alt nivel. Mi-a luat ceva timp să mă acomodez cu acest cuplu sau cel puțin asta cred eu, că m-am acomodat. Deși ar fi fost loc de mai bine, nu pot spune că povestea e rea, reușind să mă surprindă în anumite momente.

large-15

Cât despre celălalt element din titlu, „demonii”, aici este discutabil. Ce mi-ar fi plăcut să dezbat un astfel de titlu la ora de română. :)) În primă fază, m-am gândit că s-ar putea referii la faptul că Maria era considerată posedată. Mai târziu, când am văzut comportamentul celor de la mânăstire, mi-a fost foarte ușor să-i asociez și pe aceștia cu niște demoni, chiar dacă erau „slujitori ai Domnului”. Însă, în ultimă fază, fiind martoră la povestea de iubire, n-am putut să-mi opresc mintea să nu compare acea dragoste cu niște demoni, ce te împing să faci orice pentru ființa iubită, să-ți pui toată viața în pericol pentru ea și să speri orbește la un viitor liniștit.

„Ceea ce este esențial, prin urmare, nu este că nu mai crezi, ci că Dumnezeu continuă să creadă în tine.”

Sfârșitul m-a luat puțin pe nepregătite. Am simțit o oarecare nehotărâre, într-un moment părea că totul o să se termine bine, iar în altul părea că personajele sunt fără scăpare. Ce a ales autorul pentru ele, rămâne să aflați singuri.

Personal, încă nu sunt lămurită dacă îmi place sau nu Gabriel Garcia Marquez, dar, pentru că uneori pot deveni o masochistă când vine vorba de citit, cândva cred că voi citi și Dragostea în vremea holerei. Ce am de pierdut?

Mulțumesc mult Târgul cărții pentru șansa de a citi această carte!

Recenzie – Fangirl de Rainbow Rowell

16068905

Descriere: From the author of the New York Times bestseller Eleanor & Park.

A coming-of-age tale of fan fiction, family and first love.

Cath is a Simon Snow fan.

Okay, the whole world is a Simon Snow fan…

But for Cath, being a fan is her life—and she’s really good at it. She and her twin sister, Wren, ensconced themselves in the Simon Snow series when they were just kids; it’s what got them through their mother leaving.

Reading. Rereading. Hanging out in Simon Snow forums, writing Simon Snow fan fiction, dressing up like the characters for every movie premiere.

Cath’s sister has mostly grown away from fandom, but Cath can’t let go. She doesn’t want to.

Now that they’re going to college, Wren has told Cath she doesn’t want to be roommates. Cath is on her own, completely outside of her comfort zone. She’s got a surly roommate with a charming, always-around boyfriend, a fiction-writing professor who thinks fan fiction is the end of the civilized world, a handsome classmate who only wants to talk about words… And she can’t stop worrying about her dad, who’s loving and fragile and has never really been alone.

For Cath, the question is: Can she do this?

Can she make it without Wren holding her hand? Is she ready to start living her own life? Writing her own stories?

And does she even want to move on if it means leaving Simon Snow behind?

„Touching and utterly real.” —  Publisher’s Weekly

large7

Recenzie: Nu eram sigură că voi scrie o recenzie acestei cărți, deoarece aveam impresia că n-am prea multe de spus despre ea. Acum două luni mi s-a pus pata că vreau să citesc o carte în engleză. Partea grea a fost atunci când a trebuit să mă decid asupra uneia. Rainbow Rowell mi-a atras atenția acum câțiva ani și, atunci când am dat cu ochii de Fangirl, a revenit în mine o dorință de a pune mâna pe ea, cât mai repede posibil.

N-am avut anumite așteptări de la ea, nu voiam să-mi dea viața peste cap sau să descopăr noi sensuri ale existenței, mi-am dorit doar o lectură relaxantă de vară și asta am primit. Din această cauză, am zis că nu prea știu ce voi scrie în recenzie. Cartea nu e complexă, dar e făcută în așa fel încât îți dă o stare de bine.

“I don’t trust anybody. Not anybody. And the more that I care about someone, the more sure I am they’re going to get tired of me and take off.”

E făcută special pentru zilele alea, în care vrei să te avânți în viața cuiva. De această dată, a fost vorba de viața unei fete, Cath, o tipă în anul I la facultatea. Cath merge la aceeași universitate cu sora ei geamănă, Wren, care dorește să se distanțeze de ea, să nu mai fie luate la pachet, astfel încât fiecare să-și facă propria imagine. Dorința aceasta, de a-și trăi viața, o duce în tot felul de cercuri dubioase și petreceri unde se bea până la leșin. În tot acest timp, Cath încearcă să se descurce cu noua ei viață, deși în majoritatea timpului stă în cameră și scrie fanfic-uri. Ea este mai mult tipul de fată retrasă și rușinoasă. Chiar a trăit câteva zile din batoane energizante, pentru că nu reușise să pună o simplă întrebare: „Unde se află cantina?”.

large-67

Cath mi-a plăcut destul de mult și m-am regăsit uneori în acest personaj. Și eu prefer uneori să stau închisă într-o cameră, decât să lucrez la partea cu socializatul și legatul prieteniilor. Cu toate acestea, ea avea parte de un fel de întâlniri de studiu cu Nick, un tip pe care o să-l îndrăgești la început, dar, pe parcurs, o să-ți doriți să-i dați un pumn în ochi. Sau doar eu am pățit asta? Mai târziu, se înfiripă o poveste de iubire între ea și un alt personaj. Deci fata tocilară și antisocială chiar își trăiește primul an de facultate din plin.

Wren m-a dezamăgit uneori, prin cuvintele dure pe care le avea la adresa lui Cath și fanfic-urilor ei, ceea ce mi s-a părut destul de urât, mai ales venind din partea gemenei tale. Mi-a adus foarte mult aminte de tipele acelea, care vor să fie populare și să se distreze, dar într-un final ajung să eșueze și să facă străduința lor să fie enervantă.

Reagan mi s-a părut destul de misterioasă. Deși era prezentă mai mereu, am aflat foarte puține despre viața ei. A fost interesant cum s-a legat prietenia dintre ea și Cath.

Levi mi s-a părut drăguț, cu o singură excepție, când a dat-o în bară rău de tot. Cred că îmi aduce aminte de cineva drag și n-am cum să spun multe cuvinte de rău despre el.

“In new situations, all the trickiest rules are the ones nobody bothers to explain to you. (And the ones you can’t Google.)”

Nu consider că Fangirl este o lectură grea, poate doar părțile în care sunt scrise secvențe din fanfic-uri. Mi s-au părut obositoare și foarte departe de ceea ce îmi place mie să citesc. În rest, totul bine și abia aștept să mai citesc și altceva de la această autoare. Are un stil lejer și simplist, care-mi place foarte mult. O recomand cu drag! 😀

Recenzie – Trois de Julian Barnes

26850908Descriere : Oliver s-a îndrăgostit de Gillian și vrea să se căsătorească cu ea. Ce-l împiedică? Faptul că Gillian tocmai s-a măritat cu cel mai bun și mai vechi prieten al său, banalul dar stabilul Stuart. După ce cuplul se întoarce din luna de miere, Oliver își petrece din ce în ce mai mult timp cu Gillian, încercând să o facă să se îndrăgostească de el și să-l părăsească pe „plictisitorul“ Stuart.

Fiecărui personaj îi vine rândul să se confeseze cititorului, fiecare își expune partea lui de adevăr în acest roman, sclipitor și amuzant, despre adulter și despre felul în care este perceput de societatea contemporană.

Recenzie: Nu credeam că este posibil să-mi doresc să citesc o carte despre un triunghi amoros. Adică, se presupune că acesta este unul dintre „marile clișee”, peste care poți să dai atunci când citești o carte. O carte care se bazează doar pe așa ceva poate fi ori un succes, ori un dezastru complet. Îmi era destul de clar că nu va ajunge preferata mea, însă a meritat încercarea.

Acțiunea cărții este destul de simplă. Stuart și Oliver sunt prieteni încă din perioada școlii, acel gen de prietenie în care unul îl completează pe celălalt, amândoi fiind la poli opuși atunci când vine vorba de personalitate: Stuart, tipul realist, calculat, iar Oliver, tipul visător, axat pe partea artistică. Giullian se căsătorește cu Stuart, deoarece dorește siguranța pe care acesta i-o oferă, însă, între timp, Oliver începe să o curteze, iar ea se lasă cucerită de personalitatea lui.

large18.jpg

Am mai spus și înainte că, la un moment dat, nu mai știam de partea cui să fiu. Îmi părea rău pentru un personaj, îl înțelegeam pe altul,  eram de partea lui, mai târziu de partea ei… eram într-o totală învălmășeală. Aș fi putut să o acuz pe Giullian, dar n-am văzut în ea genul de persoană pe care poți să o urăști. Mi-a părut rău de Stuart, dar aș fi vrut să accepte situația și să treacă mai departe. Cât despre Oliver, am înțeles că a mers pe zicala „Nu poți spune inimii ce să simtă.”, dar totuși… soția celui mai bun prieten? E prea mult.

“I’ve always thought you are what you are and you shouldn’t pretend to be anyone else. But Oliver used to correct me and explain that you are whoever it is you’re pretending to be.”  ― Julian Barnes, Talking It Over

Mi-a plăcut felul în care este scrisă cartea. Te simți de parcă ai sta într-un bar, iar la masa ta se așează, pe rând, fiecare personaj și îți spune povestea lui, propria variantă. Iar ei fac acest lucru prin rotație și, astfel, tu reușești să obții mai multe unghiuri din care să privești ce se întâmplă. În plus, le este conturată mult mai bine personalitatea și reușești să distingi diferite trăsături la fiecare. Cred că din acest punt de vedere, este una dintre cele mai bune cărți citite de mine, chiar mă încumet să-i acord și locul 1.

Totuși, am acordat doar 4/5 stele. Am considerat că i-a lipsit ceva și nu am putut să-i dau punctaj maxim. Sunt curioasă în privința celorlalte cărți ale lui Barnes. Din câte am înțeles, majoritatea sunt triste, se pare că eu am avut norocul să dau peste una ușor amuzantă.

 

Recenzie – Marele Gatsby de F. Scott Fitzgerald

marele-gatsby-top-10-editia-2013_1_fullsizeDescriere:  Romanul a fost ecranizat, avandu-i in rolurile principale pe Leonardo DiCaprio, Carey Mulligan si Joel Edgerton.

Un tanar fascinat de visul american, proaspat venit la New York si doritor de succes, Nick Carraway, impartaseste povestea transformarii lui James Gatz in Jay Gatsby. Pe fundalul unei Americi prospere, dar haotice, Gatz, minat de mirajul iubirii fata de Daisy Buchanan, isi schimba viata, devenind din student la Oxford gangster, traficant de bauturi alcoolice si apoi milionar. Iubirea sa pentru Daisy nu se implineste insa; ramane povestea donquijotesca a Marelui Gatsby, desfasurata odata cu un iluzoriu, nesfirsat American dream.

 

Recenzie:  Marele Gatsby ne demonstrează cum iubirea, cu tot ce presupune ea, te poate schimba în cel mai drastic mod, fie în bine sau în rău. În cazul personajului nostru, iubirea l-a făcut să vrea să evolueze, să devină cât se poate de bun, chiar dacă asta a însemnat să pătrundă într-o lume nu prea drăguță.

Am vrut să citesc această carte, chiar dacă văzusem filmul acum câțiva ani. Oricum nu-mi mai aminteam o mare parte din acțiune, deci a fost un moment destul de bun pentru a o citi. Partea proastă e că în ultimul timp gândul meu tot zboară în diferite părți, deci sunt singură că mi-au scăpat multe amănunte și detalii.

Acțiunea este prezentată din punctul de vedere a lui Nick Carraway, un tânăr ce se ocupă cu speculațiile la bursă. El se mută din vest în partea de est a Americii, găsindu-și o căsuță liniștită, chiar în apropierea lui Jay Gatsby, un bărbat bogat, misterios, care este gazda unor petreceri  pline de  strălucire, muzică bună, mâncăruri și băuturi extravagante.

Naratorul nostru, Nick, nu este nici pe departe în centrul atenției, el este doar un martor pe parcursul întregii cărți. El descoperă, odată cu noi, cine este omul din spatele acestor petreceri renumite, vrea să înlăture misterul, să vadă adevărata față a lui Gatsby și, prin acest lucru, el de deosebește de ceilalți musafiri. Nick vrea să cunoască gazda, nu doar să se bucure de ce i se oferă.  Acesta cred că e și unul din motivele pentru care Gatsby își pune toată încrederea în Nick, chiar dacă îl cunoaște de puțin timp. El îi destăinuie despre iubirea pe care o simte pentru verișoara lui Nick, Daisy, care este măritată și mamă a unui copil. Noi descoperim cum a început povestea lor de iubire, în urmă cu 5 ani, și cum soarta a decis să-i despartă.

large

Personajele sunt de bine conturate, personalitățile lor făcându-le să pară extrem de reale. Sincer, eu am urât-o pe Daisy. Am urât-o pentru superficialitatea sa, pentru faptul că mi se părea o femeie slabă, fără pic de judecată și extrem de ușor de influențat. În afară de frumusețe și de zâmbetul acela „superb”, nu înțeleg ce altceva a putut găsi Gatsby atrăgător la ea. Ba chiar mai mult, și-a condus întreaga viață în scopul de a o recâștiga pe Daisy și de a o face să rămână alături de el.

Sfârșitul mi s-a părut extrem de trist, nu pentru  momentul în sine (cei care au citit-o știu la ce mă refer), ci pentru ceea ce a urmat. Ultimele 20 de pagini nu făceau altceva decât să sucească cuțitul în rană din ce în ce mai mult.

Deși este scurtă, cartea conține tot ceea ce trebuie pentru a fi o carte bună. Plină de emoție, acțiune și sfârșindu-se ca o tragedie, Marele Gatsby constituie una dintre „must-read”-urile oricărui cititor.

Citate:  „Cine nu judecă şi nu condamnă lasă loc unor speranţe nelimitate.”

„Aveam acea convingere familiară că viaţa începea din nou odată cu venirea verii.”

„Gatsby crezuse până la urmă în luminiţa aceea verzuie, într-un viitor fremătător, care se îndepărtează însă cu fiece an în faţa noastră. Ne-a scăpat o dată, dar ce importanţă are… mâine o să fugim mai repede, ne vom întinde braţele mai departe… Şi tot aşa, până într-o dimineaţă… şi tot aşa, trecem de la o zi la alta, bărci împinse de curent, împinse fără încetare, tot mai înapoi, în trecut.”

Recenzie – Să nu mă părăsești de Kazuo Ishiguro

Descriere: Tragic, emotionant, tensionat si cu un final surprinzator, Sa nu ma parasesti este unul dintre cele mai bune romane al lui Ishiguro, nominalizat la Booker Prize, National Book Critic Circle Award si Arthur C. Clarke Award si inclus pe lista celor mai bune carti ale anului in The New York Times, Publishers Weekly si in numeroase alte reviste prestigioase.

Katie H. este educatoare. Slujba ei este aceea de a-i ajuta pe „copiii-clone” sa creada ca, in institutia de la Hailsham, intre vizionarile de scene erotice din filme si joaca, intre colectiile de reviste sau carti si iazul cu rate, ei vor uita adevaratul si unicul motiv al existentei lor, acela de a dona organe. In scurta lor viata, care se intinde pret de un numar limitat de „donatii”, ei asteapta plini de speranta ziua cind vor avea parte de libertatea din spatele gardului de sirma ghimpata si cind vor inceta sa mai fie simple some, corpuri cultivate pentru piese de schimb.

Recenzie:  V-am mai spus că ador să cumpăr cărți fără să știu mai nimic despre ele? Îmi place să descopăr, să mă las surprinsă de autor și totul să fie complet neașteptat. Desigur, uneori mi-am luat și „țeapă”, dar de și mai multe ori am dat peste cărți bune, foarte bune și extrem de bune.După copertă și titlu, m-a dus puțin cu gândul la o poveste siropoasă de dragoste care mă va irita într-o oarecare măsură, dar mare mi-a fost mirarea când am dat peste o distopie.

Să nu mă părăsești spune o poveste emoționantă despre o societate unde știința a evoluat într-acolo încât au fost create clone, donatori de organe, astfel încât oamenii pot apela la ei de fiecare dată când au nevoie de un transplant. Acest lucru m-a surprins și m-a îngrijorat în același timp. Gândiți-vă cum ar fi să ai pe cineva drag bolnav și, în loc să aștepți luni, poate chiar ani, pentru un transplant, ai putea să apelezi la aceste clone! Pe de altă parte, deși le spunem „clone”, aceste ființe au și ele suflet, nu sunt cu nimic diferite de noi restu și e de-a dreptul grotesc să te gândești cum au fost ele create, crescute, de cum și-au trăit ele viața știind că unicul lor scop este acela de a muri. Okay, m-am dus cam departe, doar că această carte m-a făcut să mă gândesc foarte mult la povestea ei, am avut sentimente contradictorii și asta nu mi se întâmplă de multe ori.

Personajele mi-au plăcut foarte mult. Kathy, personajul din perspectiva căruia ni se povestesc toate întâmplările, a ajuns foarte ușor în topul meu cu personaje feminine preferate. Ea este printre puținii din generația ei care ajunge la o vârstă destul de înaintată (da, pentru ei 30 era un număr mare) și își amintește cu nostalgie de anumite momente din copilărie, adolescență, dar și maturitate. Este interesant modul în care evoluează, de la o copilă destul de naivă care știe puține lucruri despre ce-i rezervă viitorul, la o femeie matură, o îngrijitoare pricepută care știe cum să aducă o mică alinare pacienților săi. Pe de altă parte, prietena sa, Ruth, nu mi-a fost prea dragă. Știu că ar fi trebuit să am un sentiment de milă pentru ea, dar atitudinea pe care a avut-o pe tot parcursul cărții m-a făcut să am unele rețineri în privința ei.

Cartea transmite emoții extrem de puternice și-l poate face pe cititor să aibă sentimente contradictorii în legătură cu personajele, societatea și povestea în sine.

Recenzie – Orașe de hartie de John Green

Descriere: Lumea se răstoarnă cu doar câteva săptămâni înainte de terminarea liceului: Margo reapare în viața lui Quentin. În toiul nopţii, îmbrăcată în costum de ninja, gata pentru o nouă aventură. Extravagantă, frumoasă, imprevizibilă şi independentă, Margo l-a fascinat dintotdeauna pe Quentin. Îndrăgostit iremediabil de ea, o urmează orbeşte, încântat să ia parte la planurile jucăuşe şi vindicative ale ingenioasei Margo.

Numai că fata dispare iar. De data aceasta definitiv. Margo, fata visurilor care a fost întotdeauna o enigmă, acum devine un mister. Pentru Quentin. Care nu mai găseşte nimic altceva decât indicii… lăsate de ea pentru el. De aceea, decide să le urmeze.

Recenzie: Deși i-am acordat un punctaj destul de mic (3/5- mai mult 2.75/5), nu pot să zic că am fost dezamăgită. N-ai cum să fii dezamăgit de ceva de la care nu aveai prea multe așteptări, nu? Cert e că această carte mi s-a părut cea mai slabă dintre cărțile lui John Green (încă n-am citit Fulgi de iubire și Will Grayson, Will Grayson, dar acelea sunt în colaborare cu alți autori).

Nu vreau să-ncep să arunc din prima cu roșii în carte, așa că vă zic cu cea mai mare sinceritate: jumătate de ea e chiar mai mult decât okay. Începutul m-a entuziasmat destul de mult, acțiunea era alertă și pe alocuri erau faze amuzante cât să-mi smulgă un zâmbet. Credeam că am dat de ceva acolo, dar următoarele pagini după dispariția lui Margo mi-au demonstrat fix contrariu. Practic, muream de plictiseală. Au fost 100 și ceva de pagini sau mai mult, în care personajele astea stăteau și căutau indicii despre unde a plecat Margo. „Căutau indicii” sună bine, doar că ei nu găseau mai nimic, ci doar se plimbau prin clădiri părăsite pline de șobolani. (iupii)

Am trecut de partea asta și ÎN SFÂRȘIT se întâmpla ceva. Autorul s-a îndurat de noi și ne-a oferit puțină acțiune. Din nou m-am simțit ca la începutul cărții, îmi ziceam că cel puțin a reușit să facă ceva cu sfârșitul, dar m-am pripit și acum. Sfârșitul n-a avut nici cel mai mic sens. Așa zisa explicație nu are nici un pic de credibilitate.

Revin, dacă se mai micșorau paginile la partea aceea plictisitoare și dacă aveam alt sfârșit, cred că aș fi putut să-i dau chiar 4-5/5.

Oh, dar stați că mai am ceva de care să mă plâng, se pare că în această recenzie mă voi plânge cât pentru 5. Margo. Doamne, cât de antipatică mi-a fost tipa. Deși mulți o aseamănă cu Alaska, eu le văd în moduri diferite. La aspectul fizic recunosc că în mintea mea seamănă destul de mult și cred că autorul are o fixație în a crea personajele principale feminine după același tipar, însă, pe lângă caracterizarea lui directă, mai avem parte și de o caracterizare indirectă ce reiese acțiunile personajelor.(mă simt ca la ora de română)

Alaska avea câțiva prieteni, iar aceștia erau sinceri și țineau la ea. Nu erau populari, ci erau genul acela de persoane care se au bine cu mai toată lumea, adolescenți de treabă care știu să se facă plăcuți . Margo este fata populara, cu iubit super popular, cu prieteni falși, dar de asemenea populari. Nu, asta nu e tot, autorul vrea să o facă mai sufletistă și să spună că ea îi ruga pe tipii populari să nu se ia de cei mai cuminței („tocilarii”). Ce fată bună, nu? Nu, doar ipocrită. Se presupune că le ia apărarea, dar nu se obosește niciodată să vorbească cu ei, nici măcar cu prietenul ei din copilărie. „Bună! Ce mai faci?”. Neah, tipa e prea bună pentru asta.

Plus tot scandalul pe care l-a făcut când s-a hotărât să plece. Putea să se răzbune singură pe prietenii care au trădat-o și să plece. Dar nu… a fost nevoie să-l ia cu ea pe prietenul din copilărie (da, cel pe care nu-l băgase în seamă ani de zile) și după dispariția ei să lase intenționat indicii peste tot despre locul unde vrea să se ducă. Nu vrea să fie găsită, dar lasă indicii. E logic, cum să nu fie?

Nu cred că mai am altceva de adăugat. Aștept filmul, poate e una din acele excepții în care filmul e mai bun. Eh, visez și eu puțin.