Recenzie – Zona Zero de Lavinia Călina

27212124Descriere: Lovită de un virus necunoscut, omenirea se află în pragul extincției. Paraziții, cei atinși de boală, sunt ei înșiși cea mai mare primejdie față de puținii care au reușit să supraviețuiască. Iar lupta este aprigă. Pentru Elena, pierderea soțului la atât de scurt timp după ce s-a căsătorit din dragoste a însemnat punctul de pornire pentru o transformare care ar fi părut fără închipuire până atunci: salvarea grupului pe care va ajunge să îl conducă refugiată într-unul dintre ultimele bastioane ale umanității presupune sacrificii extreme și o voință de fier dincolo de limitele de care credea că nu este capabilă să treacă. Întâlnirea cu doi frați, tânărul Vlad și adolescenta Vanessa, va fi punctul de cotitură înspre decizia ultimă. Pe cine mai poate salva? Ce forță îi poate da dreptul să se joace cu vieți inocente? Poate să își regăsească sentimentele de iubire în pofida apocalipsei care pare să fi distrus totul în calea ei? Care este soluția pentru Zona Zero?
Răspunsul este un roman în același ritm alert și imprevizibil cu care Lavinia Călina ne-a obișnuit din primele sale cărți. Aventura vieții și a morții este doar un pretext pentru o poveste care te va zdruncina din temelii și care te va captiva pe de-a întregul.
Lupta pentru supraviețuire a început!

Recenzie: Cum suntem pe 1 Decembrie, iar această carte își aștepta de mult rândul la recenzie, mi s-a părut o zi potrivită să-mi arăt, în felul meu, patriotismul. Ador autorii români, fie ei clasici sau contemporani, consider că, citind o carte în aceeași limbă în care a fost scrisă, se păstrează oarecum o atmosferă, pe care traducerile o pot distruge ușor. Îmi place să citesc autori români, aceștia îmi dau impresia că totul a fost scris cu suflet, potrivesc atât de bine propozițiile/ frazele, încât m-au uimit de foarte multe ori și am avut mai mereu parte de surprize plăcute din partea lor.

Revenind la cartea de față, am cunoscut-o pe Lavinia prin intermediul cărții Ultimul avanpost, carte ce m-a intrigat destul de mult și chiar am stat în dubiu, atunci când am dat comanda, dacă să iau UA#2 sau să încerc Zona Zero.  În cele din urmă, stand alone-ul a câștigat.

„Cei buni muriseră primii. Doar cei reci şi cruzi rezistaseră până la final. Doar cei care făcuseră compromisuri rămăseseră în viaţă.”

Ciudat este faptul că mai mereu am stat cât am putut de departe de cărțile și filmele cu zombie. În perioada mea fantasy, am fost atrasă de vampiri și vârcolaci, dar zombie? Ew, în niciun caz. Și uită-mă, 4 ani mai târziu, citind o carte cu zombie și chiar plăcându-mi.

large-13

Cel mai mult am apreciat faptul că n-a fost o poveste siropoasă, plină cu drame, îmi imaginam că poate dau de un clișeu, în care tipa încearcă să-l salveze pe băiatul transformat într-un monstru, prin cine știe ce leacuri miraculoase sau, de ce nu, iubirea l-ar fi ajutat să se vindece. N-a fost cazul, tipa l-a omorât înainte să se transforme.

„Fuseseră mereu împreună, la bine și la greu, dar el o va părăsi. Știuse mereu că avea să vină ziua când unul dintre ei nu va mai fi. Într-un final, toți oamenii mor, nimeni nu trăiește veșnic. Toți. Fără excepție.”

Poveste surprinde un grup de oameni aflați într-o „bază”, un loc ferit, apărat împotriva paraziților. Este precum un mini-orășel, de 200 și ceva de persoane. La conducere se află Elena, care se presupune că ar trebui să fie ajutată de Sorin, dar între ei are loc o adevărată luptă pentru conducere. Se fac planuri, se manipulează oameni, se minte și se ajunge chiar la omor. Totul pentru un bilet spre Zona Zero, locul izolat total, unde s-a creat, pentru locuitori, un stil de viață apropiat de cel de dinaintea apariției virusului. Pentru cei din bază, care sunt nevoiți să mănânce cu porția, uneori chiar să nu mănânce , să traiască în cămăruțe mici, alături de alte persoane necunoscute,  Zona Zero a devenit un fel de paradis la care pot doar să spere. Mă rog, pentru cei câțiva care știu de existența ei.

Transformare Elenei mi s-a părut surprinzătoare, deși aflăm mai târziu și cu ce preț a avut loc această transformare. Am apreciat-o foarte mult și a ajuns repede pe lista de personaje preferate. Mi-a adus aminte de Rose din Academia Vampirilor, dar ceva mai în vârstă și cu mai mult sânge-rece. Cred că cel mai mult am apreciat devotamentul ei pentru soțul mort. Autoarea a ținut să n-o transforme în personajul tipic, care trece peste durerea avută și, când se așteaptă mai puțin, dă peste bărbatul care o salvează și are parte de o nouă iubire. Nu, nu, nu. Elena, deși a fost nevoită să facă anumite lucruri, a rămas devotată partenerului ei, până la sfârșit. Cum să n-o adori?

largez

Acțiune avem din plin, au loc întorsături de situații, apar trădări între prieteni și decizii greu de luat. Chiar dacă mulți vor al doilea volum, mie mi-a plăcut faptul că autoarea lasă cititorii să-și închipuie singuri ce se va întâmpla. Recomand cu sinceritate cartea, se citește repede și chiar te ține în priză.

Anunțuri

Recenzie – Vânătorii de zmeie de Khaled Hosseini

13820482_1139652459441237_155400962_nDescriere: Cartea Vanatorii de zmeie, scrisa de Khaled Hosseini, este publicata la editura Niculescu si este o poveste despre prietenie si tradare, care isi poarta cititorii prin Afganistanul ultimelor zile ale monarhiei si pana la cele ale atrocitatilor prezentului. Schimbarile de situatie uimitoare fac din aceasta carte memorabila atat o cronica politica, cat si o poveste emotionanta despre copilarie si maturizare. Intriga care porneste cu prietenia dintre Amir, fiul stapanului, si Hassan, fiul servitorului, se dovedeste firul director care unifica intregul roman. Fragilitatea acestei relatii, simbolizata de zmeiele de hartie, este pusa la incercare pe masura ce vechiul stil de viata al vechiului Afganistan apune. Studiile de caracter, de la portretul lui Amir, cel nesigur si sensibil, la cel al tatalui sau, Baba, se intretes cu istoria Americii si cu cea tumultoasa a Orientului Mijlociu.

Recenzie: Nu știu dacă aș fi citit prea curând această carte, dacă nu aș fi primit-o cadou de ziua mea. Am mai auzit de Splendida cetate a celor o mie de sori, care m-a atras prin descriere, însă n-am avut ocazia să mă aproprii de ea. âte despre această carte, mi-a luat destul de mult să o termin, fiind destul de aglomerată cu școala, iar în timpul liber preferam să stau pur și simplu degeaba sau să-mi pun un episod dintr-un serial, să nu-mi bat prea mult capul.

large-12

Dar, într-un fel, povestea m-a prins și îmi doream să aflu cât mai repede ce se întâmplă cu personajele. Nu am mai citit o carte despre Afganistan, nici nu știam mare lucru despre această țară, „război„ fiind singur cuvânt care-mi venea în minte, atunci când mă gândeam la ea. Vânătorii de zmeie a făcut un lucru incredibil, mi-a arătat un Afganistan lipsit de război, de sărăcie și de acei oameni fără speranță. Un Afganistan ce n-a făcut cunoștință cu suferința.

Povestea îl are în centru pe Amir. Ceea ce este scos în evidență este prietenia dinte el și Hassan, fiul omului ce se ocupă de treburile casei, slujitor mi se pare prea dur, deoarece tatăl cu Hassan era prieten bun cu Baba, tatăl lui Amir. Copiii sunt de aceiași vârstă, dar au caractere total diferite. Amir este fricos, nesigur, vrea mereu să-și impresioneze tatăl, pe când pentru Hassan nu găsesc un alt adjectiv mai potrivit decât „bun”. Un prieten bun, un fiu bun, un slujitor bun. Și prin bun, mă refer atât la faptul că dă dovadă de o blândețe deosebită, cât și de un devotament dus la extrem pentru prietenul său, Amir. Pentru aceste lucruri, l-am admirat foarte mult pe Hassan și nu cred că există cititor care să nu-l placă.

large-11Cum v-am spus mai sus, principala temă este prietenia și devotamentul pentru cel mai bun prieten. Până unde ești de acord să mergi, pentru a-l ajuta sau a-i face un bine… În prima jumătate, acest devotament vine din parte lui Hassan, iar, în cealaltă parte, este întors din partea lui Amir. Ambele personaje sunt puse în situații dificile, iar războiul, ce începe atunci când cei doi sunt adolescenți, își face propriile lui victime.

Este tulburător să vezi schimbarea ce are loc în Kabul, orașul natal al personajelor. Să vezi cum un oraș prosper și plin de muzică, veselie, devine un oraș plin de teroare, de oameni ce se tem să arunce o simplă privire asupra invadatorilor, oameni cărora li se interzice să vorbească prea tare sau să facă zgomot, oameni pentru care o simplă greșeală poate devenii biletul sigur spre moarte.

Aș putea fi optimistă, să spun că e o carte de ficțiune, dar știu că e bazată pe fapte reale. Poate n-au existat Amir, Hassan, Baba și celelalte personaje, dar sunt sigură că există oameni, cu diferite nume, a căror viață a devenit un calvar odată cu invadarea Afganistanului.

large-2

Personal, mi s-a părut  lectură ce te macină. Ți se prezintă anumite nedreptăți, iar tu nu poți face ceva în legătură cu asta, doar citești în continuare. Au loc tot felul de întorsături de situații, îți vine să judeci personajele, dar pe de altă parte vrei să le înțelegi situația. Ești pus în dificultate, nu știi pe cine să arăți cu degetul și cui să-i iei apărarea.

O recomand cu mare drag. Mi se pare una dintre cele mai bune cărți citite de mine până acum și chiar o pot categorisii ca fiind genul de carte pe care trebuie să o citești cel puțin o dată în viață.

Recenzie – Alchimistul de Paulo Coelho

alchimistul-editia-2011_1_fullsizeDescriere: O data la cateva decenii, apare o carte care schimba pentru totdeauna viata cititorilor sai. Alchimistul lui Paulo Coelho este o astfel de carte. Singura noastra obligatie este sa ne realizam destinul. Extraordinarul roman al lui Paulo Coelho a inspirat milioane de cititori din intreaga lume. Aceasta poveste, uluitoare in simplitatea si intelepciunea ei, este despre un pastor andaluz pe nume Santiago care isi paraseste casa din Spania, aventurandu-se in Africa de Nord in cautarea unei comori ingropate in Piramide. Pe drum intalneste o tiganca tanara si frumoasa, un barbat care isi spune rege si un alchimist, care ii arata calea. Nimeni nu stie care este comoara sau daca Santiago poate depasi obstacolele intalnite in drumul prin desert. Dar ceea ce incepe ca o aventura copilareasca pentru a descoperi locuri exotice si bogatii lumesti se transforma intr-o cautare de comori ce nu pot fi aflate decat inlauntrul tau.

Plina de seva, evocatoare si profund umana, povestea lui Santiago este un etern indemn de a ne urma visele si de a ne asculta inima.

Recenzie: Îmi doream de mult timp să citesc această carte, datorită popularității ei și a cititorilor, care considerau că Alchimistul lui Coelho poate schimba vieți. Aș fi cârcotașă dacă aș afirma că nu mi-a plăcut, dar consider că mulți au exagerat prin lăudarea ei. Este o poveste destul de simplistă, cu anumite paragrafe pline de sub-înțelesuri, ce te îndeamnă să-ți trăiești visele și să crezi în ele. Da, a fost interesant să citesc această povestioară, însă, nu consider că m-a influențat radical sau m-a motivat extraordinar de mult în anumite privințe.

„Când îţi doreşti ceva cu adevărat, tot Universul conspiră pentru îndeplinirea visului tău.”

Cartea îl urmărește pe un păstor din Spania, care și-a lăsat părinții și orașul natal, pentru a călătorii și a vedea lumea, alături de oile lui. El are de două ori la rând un vis despre un copil, care-i arată o comoară ascunsă lângă Piramidele din Egipt, iar, consultând o țigancă, este îndemnat să călătorească până acolo. De asemenea, un om, care de prezintă cu titlul rege, îi povestește despre semnificația acestei călătorii și despre Legenda Personală, cum că fiecare are un scop, iar toate semnele primite duc spre acel scop. Așa că, tânărul nostru își vinde oile și pleacă către piramide. Pe drumul urmat de el, spre comoară, întâlnește tot felul de oameni și are parte de o adevărată aventură.

large-4

„Toţi oamenii la adolescenţă ştiu care este legenda lor personală. În acest moment al vieţii, totul este limpede, totul este posibil şi oamenii nu se tem să viseze şi să dorească ce le-ar plăcea să facă. Cu toate acestea, pe măsură ce timpul trece, o forţă misterioasă încearcă încet, încet să dovedească faptul că legenda personală este imposibil de realizat. Sufletul lumii se hrăneşte cu fericirea oamenilor, sau cu nefericirea, cu invidia, cu gelozia. Împlinirea legendei personale este singura îndatorire a oamenilor.”

Eram conștientă că n-o să fiu dată pe spate, de obicei asta se întâmplă când o carte e prea lăudată și mediatizată, dar nu pot spune că a fost un dezastru. Cred că marea problemă a constat în faptul că nu m-am atașat deloc de carte, n-am simțit nimic față de protagonist sau de aventurile lui. Mi s-a părut că totul a fost plat, lipsit de emoție și doar când am terminat cartea mi-am adus aminte de anumite idei care mi-au plăcut, cum ar fi cea cu Legenda Personală. Cum că fiecare este destinat să aibă o Legendă Personală, la care toate lucrurile contribuie și te fac să ajungi la ea. Mai este susținută și ideea de a nu renunța ușor. Au fost momente în care tânărul se gândea să renunțe, i-ar fi fost mai ușor și s-ar fi întors în zona lui de confort, la oile lui, dar, undeva înăuntrul lui, știa că este predestinat unor lucruri mult mai mărețe. Mai învățăm că, deși vor exista multe piedici în drumul nostru, trebuie să ne fixăm asupra scopului final și să le trecem cum putem mai bine, pentru a avea parte de satisfacția de la sfârșitul drumului.

„Nimeni nu se sperie de necunoscut, pentru că oricine poate să dobândească orice vrea şi îi face trebuinţă. Ne temem doar să nu pierdem ce avem.”

Cum  ziceam, au fost unele idei foarte bune, e o carte motivațională ascunsă frumos în paginile unui roman, dar nu m-am putut atașa de ea. Am citit-o într-un mod foarte detașat, deci nu pot spune că povestea păstorului mi-a trezit reacții. Nici măcar povestea de iubire dintre el și fata din deșert n-a reușit să-mi stârnească simpatia, deși citatele despre iubire sunt demne de trecut în carnețelul de citate frumoase.

large77

Consider că descrierea este exagerată. Este o carte bună, dar, personal, nu cred că poate schimba radical o viață. Să îți dea o oarecare motivație, da. Să îți întoarcă lumea la 180 de grade, în niciun caz.

Mulțumesc mult Târgul cărții pentru șansa de a citi această carte!

Recenzie – Miasma de Flavius Ardelean

29250441Descriere: Lumea nu e ceea ce pare a fi. Până și ne’Lumea se teme de ea. La unsprezece secole de la dispariția sfântului Taush, într-o lume în care începuturile sunt deja mituri, în fosta cetate Mandragora, un preot găsește pe treptele bisericii din cartierul Primi un ars misterios pe care îl adoptă și-l îngrijește ca pe propriul fiu, scăpându-l astfel de la moarte. Câteva luni mai târziu, adolescentele cetății cad într-un somn adânc din care nu se mai trezesc. Medicul Algor Kunrath și farmacistul Alambiq, preotul Sarban și povestitorul Alecu Deleanu, inocenta Lili Bunte și ucenicul Bruno Krabal, Hâdul platformelor, Omul cu cap de cal și cohorta sa de oameni-șobolani, Jumătat’ de Om cu ai săi cerșetori din Burta Vacii – oameni și ne’Oameni prinși în luptă în ultimele zile ale cetății Alraunei.

Tratat de rezistența materialelor de Flavius Ardelean este o nouă poveste tulburătoare izvorâtă din mintea unuia dintre cei mai fascinanți scriitori ai fantasticii românești, autorul romanelor Îmblânzitorul apelor și Scârba sfântului cu sfoară roșie și al povestirilor macabre din volumele Acluofobia și Bizaroproze.

Recenzie: Încă de când am citit Scârba sfântului cu sfoară roșie, mi-am dat seama că Flavius Ardelean are un stil aparte și nu oricine se poate acomoda cu el. Cea dintâi mi s-a părut o carte mult mai ușoară comparativ cu aceasta, probabil datorită numărului mai mic de cuvinte sau imaginilor care se regăseau la câteva pagini. Miasma este un roman destul de greu de digerat, dacă n-ai o anumită stare. Nu mi se pare genul de carte pe care o citești într-o zi de plajă, nu e genul pe care o poți citi superficial, ci trebuie să-i acorzi o anumită atenție, să înțelegi ce citești.

„Alecu Deleanu pășea deja însetat și ostenit prin câmpiile uscate ale spiritului său, mereu însetat, dar nu de apă, mereu ostenit, dar nu de viață, ci de altceva, dar ce era acel altceva, nu știa, iar asta îl întrista cel mai tare în pustietatea sufletului său.”

În această carte se reia tema din basm: lupta dintre bine și rău, Lume și ne’Lume. Acum aflăm mai multe despre cele două tabere, avem ocazia să vedem o mai mare parte din ne’Lume, cum a fost creată, de la ce anume a pornit totul și care e scopul celor două. Mi se pare că totul a fost o metaforă a realității. Nu știu cât de bine am făcut eu analogia cu lumea noastră, dar anumite lucruri se potrivesc și îmi place ideea de a transpune realitatea într-o poveste.

large7

Încă din titlul, „Miasma”, mi-am dat seama că o să dau peste ceva care mă va surprinde. Dacă în mod obișnuit acest substantiv mă ducea cu gândul la primăvară și la flori, de această dată, știind stilul autorului, mi-a dat mai mult senzația unui miros puternic, înăbușitor, de care n-ai cum să scapi și care are o anumită greutate, ca și cum ți-ar apăsa constant pe umeri, pentru a te pune la pământ. Cartea în sine este alcătuită din Prolog, patru capitole (Nigredo, Albedo, Citrinitas, Rubedo) și Epilog. În fiecare capitol este prezentată aceeași poveste, dar din perspectiva altor personaje. Ciudat mi s-a părut faptul că aveam impresia că mă întorc în timp și poate, de această dată, voi avea parte de al sfârșit. Din păcate n-a fost adevărat, sfârșitul e la fel, doar unghiul din care este privit e diferit.

„Zilele treceau și Sarban încerca să afle ceva, să smulgă cât putea de la oricine despre moartea lui Bog, dar nimeni nu știa nimic, nimeni nu văzuse nimic, doar Nimicul văzuse tot, dar cum să-l întrebi? Și așa i-a dat numele ucigașului de atunci: Nimicul, că avea nevoie de un nume ca să-l prindă. Nimicul îi ucisese fiul și, odată cu el, îi omorâse și tot ce mai avea în el.

— Pentru că poți muri înainte de moarte, îi spuse lui Ignaț.”

Peste cetatea Alrauna se lasă tristețea atunci când fetele cetății au început să cadă, una câte una, într-un somn adânc din care nimic nu le poate trezi. Unii spun că-i blestem, alții că o simplă boală contagioasă, dar nimeni nu poate da un verdict sigur, la fel cum nimeni nu poate veni cu un tratament.

large (59)

Personajele sunt destul de numeroase și au legături unele cu altele, e ca și cum ar fi o chemă foarte mare. Despre fiecare în parte aflăm câte ceva și fiecare joacă un rol în toată povestea. Singura mea dezamăgire este că n-am aflat mai multe despre Ignaț, puteam să jur că el/ea este cheia întregii povești.

„Pentru că, nu-i așa?, focul, spre deosebire de om, e același peste tot și în toate timpurile, ba chiar în același timp. Omul, atunci când e, e mereu altul în fiecare loc și niciodată în același timp.” 

Această lucrare a lui Flavius mi s-a părut mult mai dură în cuvinte și în scene. Nu m-a deranjat, însă pentru unii cred că va fi prea mult, deci n-o recomand celor sensibili. Pentru toți ceilalți, mi se pare o carte intrigantă. Atunci când o citești, ieși din tiparele cărților obișnuite și faci cunoștință cu un stil original. Eu una am devenit curioasă cu privire la primele sale cărți.

Mulțumesc Editurii Herg Benet pentru această carte!

Recenzie – Stresul dintre orgasme de Ana Mănescu

26636401Descriere: Se spune că nicio poveste bună nu ar începe cu „Mîncam o salată”. Drumul lui Robert începe exact cu această masă banală. De fapt, drumul său începe mult mai devreme, cu dragostea pentru muzică și cărți, un tată abuziv emoțional și o fostă prietenă care este vinovată pentru toate, desigur. Urmează o slujbă într-o corporație, insomnii și un drog nou, conversații în baie cu prietenul său cel mai bun, o relație cu neobișnuita elevă căreia îi predă lecții de vioară și o adevărată obsesie pentru imaginea femeii ideale.

Un roman despre identitate, anxietate și ispite, Stresul dintre orgasme caută să descopere acel greu de găsit lucru de care avem nevoie într-o lume grăbită.

„M-am născut stresat și tremurînd, dar îți garantez că nu a fost nimic față de ce a urmat. Tensiunea nu se eliberează niciodată, toate orgasmele, toate satisfacțiile sunt doar puncte maxime de încordare, fără să existe o explozie, fără să se elibereze elasticul, e întins, e întins, cît te mai poți întinde?”

Recenzie: De când am terminat Quasar, am devenit curioasă și în privința acestei cărți. Mi-am dat seama că, fiind un roman, probabil îmi va fi mult mai ușor să rezonez cu întreaga poveste. Acest lucru s-a și întâmplat, Stresul dintre orgasme parca s-a potrivit mai bine cu ceea ce caut eu la o carte și categoric mi-a plăcut mai mult.

„Data viitoare când mă va întreba cineva cum mă cheamă, îi voi spune că sunt o epavă și că de pe epave s-a șters de mult timp numele.”

În primul rând, mi s-a părut interesant faptul că Ana a scris din perspectiva unui bărbat, Robert. Sunt aproape sigură că n-am mai întâlnit acest lucru până acum , sper să nu mă înșel. Robert este un personaj interesant, nehotărât, pe alocuri disperat și neliniștit din cauza insomniilor, singura sa salvare regăsindu-se într-un drog, de care a devenit dependent. Acel drog nu este singura sa dependență, un triunghi amoros se trasează între el, Candy și Iana. Am căutat o asemănare între cele două, dar, deși sunt iubite de același bărbat, ele mi s-au părut total diferite.

large (51)

„Femeia perfectă e declicul minții. Te face să ieși din tine și să vrei să fii varianta ta cea mai bună. Te scapă de toate complexele și temerile. Dar nu de eliberare aveam nevoie, nu de haos, ci de tot ceea ce însemnau Candy și Iana, de tensiune perfect plănuită. Ziua era astfel a ordinii și a muzicii: vioara, copila, imperfecțiunile și lumina din ele.”

Candy mi s-a părut atât de ireală pe tot parcursul cărții, încât n-am putut să nu mă întreb dacă nu cumva Robert are vedenii și această fată este doar în mintea lui. Personajul este misterios, apărând doar în anumite momente și dispărând tot atât de repede. Mi s-a părut că Robert se refugia într-un fel prin această femeie, ea fiind un lucru constant în viața lui și, atâta timp cât el îi dădea bomboane, ea îi era o parteneră perfectă, alinarea lui, ancora care l-a oprit tot timpul să nu se arunce în ape și mai tulburi. Deși am realizat pe parcurs că această Candy este reală, tot am impresia că am avut de-a face cu o fantomă.

„Dar pe tine te iubesc așa cum pe ea nu o s-o iubesc niciodată, așa cum numai cei care m-au salvat pot fi iubiți. Cu recunoștință, cu disperare, cu invidie, cu pasiune, cu patetism, cu ură.

Ți-am promis că dacă vei pleca te voi ucide, ții minte?”

Iana este la polul opus. Aflăm cine e, de unde vine, ce s-a întâmplat cu familia ei și cum l-a întâlnit pe Robert. Trebuie să recunosc că n-am avut-o mereu la suflet, în unele scene se purta precum un copil răzgâiat, dornic de atenție. Totuși, Robert o iubea și pe ea, fiind atras întâi de talentul ei de a cânta la vioară și ușurința cu care evoluează în artele muzicii, iar după aceea de persoana ei, de obiceiurile ciudate pe care le are și reacțiile ei destul de exagerate. Față de Candy, care pare mai mult un copil draguț, Iana este o adolescentă în toată firea și vine în viața lui Robert cu o doză de nebunie.

„Dar acasă m-am gândit la ea.

[…]

Nu. Nu la ea.

La muzica ei.

La râsul ei.

La fața ei.

La greșelile ei născute sau dobândite.”

El ajunge, la un moment dat, să facă o alegere importantă. Vă las să aflați singuri deznodământul cărții.

large5

Tot ce pot spune e că Ana te captivează cu stilul ei de a scrie. Deși în cazul cărții Quasar m-am simțit mai mult pierdută și confuză, mă bucur că am apucat să citesc și această carte a autoarei. Romanul a conținut tot ce este necesar pentru a-mi fi pe plac: o acțiune destul de clară, personaje care duc o luptă continuă atât cu ei, cât și cu cei din jur, și, desigur, un scris impecabil, din care am putut să extrag o mulțime de citate.

„Gândesc, deci exist.

Exist, deci sunt prăjit.

Toți ajungem să fim, până la urmă.”

Mulțumesc Editurii Herg Benet pentru această carte!

Recenzie – Malad de Alexandru Voicescu

25603024Descriere: În timpul lansării noului produs al companiei high tech la care este angajat, Andrei, art director român stabilit în Elveţia, experimentează o viziune inexplicabilă, indusă de un desen al misterioasei Ioana. Încercând să afle identitatea acesteia și legătura dintre ei doi, devine implicat în acţiunile unui grup de artişti underground dintr-o reţea cosmopolită, grup care duce la extrem învăţăturile mentorului lor. Acuzat de crimă, trebuie să fugă. Este ghidat de Eliza, o tânără care pare să cunoască îndeaproape motivele ce i-au schimbat viaţa normală şi aproape anostă de până atunci. Pe parcursul a numai câtorva zile, Andrei realizează că adevărurile pe care le ştia despre propria persoană sunt doar o mică parte a unui puzzle care îl poartă fără voia lui prin Praga, Lausanne, Milano și un izolat sat din Banatul sârbesc.

În Malad, realitatea se întrepătrunde cu oniricul, ştiinţa cu alchimia, religia cu fanatismul, iar existenţa obiectivă se dovedeşte doar o umbră a unui alt substrat, mai adânc şi mai improbabil de conştientizat, unde moartea şi decadenţa sunt catalizatori reci ai destinului. În cele din urmă, iubirea poate să fie salvarea. Sau distrugerea, deopotrivă.

Recenzie: Încă nu sunt lămurită complet de ceea ce am citit, nici nu pot spune dacă mi-a plăcut sau nu, dar pot afirma că Malad este o învălmășeală de stări și sentimente, toate aflate sub o plapumă groasă de mister. Ajungi la un moment dat, să nu mai poți distinge întâmplările reale, de cele fantastice, ambele învălmășindu-se pe tot parcursul cărții.

„Să simți că exiști în afara propriilor tale gânduri, și nu ai niciun control, ci doar te zbați să pui un picior înaintea altuia, rând pe rând, ca pe o sârmă întinsă între doi zgârie nori, însă fără capete, doar drum, asta este teribil”

Poate, din această cauză, am avut și un început destul de greoi. Chiar mi-era teamă că voi avea parte de o dezamăgire de proporții din partea aceste cărți. Aveam impresia că scenele nu se leagă între ele, protagonistul fiind teleportat dintr-un loc în altul. Primele pagini m-au derutat, introducându-mă într-un tablou destul de ciudat, din punctul meu de vedere. Era vorba de o lansare, în cadrul căreia are loc și un concurs, iar astfel Andrei o cunoaște pe Ioana, față de care simte o anumită legătură. Ideea e că mi-a fost destul de greu să mă acomodez cu acest stil de scriere, deoarece mi s-a părut diferit de ce găsesc în majoritatea cărților. Însă, acest lucru nu este chiar ceva rău.

large221

Povestea m-a intrigat destul de mult și asta se datorează, în special, Ioanei. La fel ca protagonistul, mi-am dorit să aflu care-i treaba cu ea și de unde vine acea legătură dintre cei doi. Scena ciudată la care participă Andrei, un anumit ritual, n-a făcut decât să o alunge pe Ioana într-o și mai întunecată umbră de mister.

„Noi eram cele mai importante ființe de pe Pământ și nu puteam să reușim unul fără altul. Era menirea noastră să ne regăsim, să ne completăm”

După ce am avansat în lectură, mi-a fost mult mai ușor să continui. Nu știu sigur dacă stilul s-a schimbat sau eu am devenit ma deschisă față de carte, dar scenele mi s-au părut mult mai legate, n-am mai fost chiar atât de multe elemente fantastice, iar acele „viziuni” ale protagonistului au încetat.

large (37)

Pană la sfârșit, am reușit să descopăr poveștile de viață ale câtorva personaje, fiecare având parte de atenția cuvenită. Totul este clarificat de Bibliotecar, un prieten de-al omului care se află în spatele tuturor evenimentelor. Nu m-am simțit legată de acele povești, deoarece personajele au fost multe și distante, iar cartea prea scurtă pentru a te atașa de ele. În plus, unele au apărut pentru câteva pagini, nici nu le-am acordat mare atenție până în momentul în care am aflat care-i rolul lor.

„Poate îmi doream să nu exist în forma fizică în care eram, poate nu îmi era frică de moarte sau de durere. Poate eram doar incompletă, furioasă că îmi lipsește ceva ce căutam cu disperare.”

Uneori mă întrebam de ce nu i-au spus pur și simplu adevărul, încă de la început, dar, cel mai probabil, a fost vorba de o anumită inițiere a lui Andrei, o tranziție prin care el să conștientizeze anumite lucruri și să se transforme într-o persoană nouă, care poate să-și accepte destinul.

large (36)

Cum v-am spus încă de la început, cartea a fost una diferită. Nu cred că ai cum să o iubești sau să o urăști în totalitate. Mi s-a părut originală și vine cu ceva nou, iar toată această călătorie în dezlegarea misterelor mi s-a părut interesantă, deci pot spune că o recomand.

Mulțumesc Editurii Herg Benet pentru această carte!

 

Recenzie – Neverland de Radu Găvan

27215745Descriere:Premiul I la Festivalul Alexandru Macedonski 2016.

„În această lume rece, demnitatea este acel ceva pe care îl poţi păstra doar atunci când nu mai ai nimic de pierdut.”

Un bărbat bântuit de amintiri se chinuie să îşi crească de unul singur fetiţa. În mijlocul întunericului, un băiat încearcă să supraviețuiască. Neverland este o poveste despre fragilitatea lumii în care trăim, o poveste despre un zâmbet de copil reflectat în ochii tatălui său.

După Exorcizat, roman distins cu premiul Mircea Ciobanu pentru debut, Radu Găvan revine cu Neverland, o poveste cutremurătoare despre relația dintre un tată și fiica sa.

„Scrisul lui Radu Găvan îmbină descrierea amănunțită, de tip realist, și temele folclorice, de factură fantastică, autorul fiind în mod evident preocupat atât de credibilitatea poveștii, cât și de latura lirică a discursului, ceea ce și duce la un joc al registrelor narative.” – Doina Ruști

Recenzie: Radu Găvan este printre puținii autori pe care îi voi citi mereu, cu entuziasm, indiferent de ce romane vor publica. Cel puțin la concluzia asta am ajuns, după ce am citit cele două cărți ale sale. Îmi place acest autor. În cazul cărții Exorcizat, m-a surprins, destul de mult, realismul pe care îl folosea, ușurința cuvintelor, felul în care curgeau. Nimic exagerat, nimic nelalocul lui. Am văzut talent. Când am auzit de subiectul cărții Neverland, mi-am zis: „Trebuie să citesc cartea asta”.

„Mai târziu am realizat că acele cărți erau aidoma oamenilor – cu unii pur și simplu nu te potrivești, nu poți avea vreo relație. De niciun fel, trebuie doar să le dai drumul, spre binele ambelor părți. Când unul nu are de învățat ceva de la celălalt, orice apropiere este sortită eșecului.”

De această dată, am impresia că autorul s-a concentrat mai mult pe latura psihologică a romanului. Am anticipat destul de bine încărcătura emoțională de care voi avea parte. Deși îți doreai să fie doar ficțiune, știai că genul acesta de lucruri sunt reale în lumea ta. Că există un Anton, fără soție, rămas cu un copil, de care trebuie să aibă grijă, chiar dacă are bani puțini și un apartament mic, neîncăpător, mizerabil. Că există un Anton, profesor, care are un salariu de nimic și abia trăiește după o lună pe alta. Că există un Anton, care ar fi în stare de orice pentru a câștiga mai mulți bani, să aibă o viață mai bună, fără nici un fel de griji.

large50

Asta este cutremurător în roman: știi că e o poveste, dar, în același timp, știi că sunt prezentate problemele reale ale oamenilor. Pe lângă Anton, mai sunt și alte personaje, la fel de realiste. Alt exemplu este Porcu, tipul care s-a îmbogățit peste noapte, nimeni nu știe de unde are toți acei bani sau ce face pentru ei, dar toți știu că ar trebui să se teamă de o persoană de genul.

De asemenea, aflăm și povestea tristă a unui băiețel, abuzat de tată, cu o mamă mult prea lașă, pentru a lua vreo măsură. Lașitatea ei dă oarecum în indiferență, iar asta îl face pe copil să plece, fără nici o urmă de regret. La un moment dat, cele două fire se împletesc, iar sfârșitul este extrem de justificat, din partea ambelor personaje. Mi s-a părut a fi potrivit pentru o astfel de poveste, cu toate că sunt curiozitate să aflu ce s-a întâmplat după aceea.

„Pe când mă gândesc la părinții mei, figurile lor sunt fum și se destramă, dar zidul dintre mine și ei rămâne viu și pulsează mai dureros ca oricând. Oamenii reci nu ar trebui să aibă copii.”

Au fost momente în care l-am admirat pe Anton, altele în care l-am înțeles, iar altele, în care l-am judecat aspru pentru acțiunile și faptele sale. Încă de la început, ni se spune că și-a înșelat soția, i-a mărturisit atunci când n-a mai putut să țină în el, iar, a doua zi, ea a murit într-un accident. Pe parcursul întregii cărți, el rămâne cu această greutate în spate. Vina pe care o simte îi amplifică dorința de a-i oferi fetiței lui, Letiției, tot ce e mai bun.

„Când ne-am cunoscut, eu aveam douăzeci și unu de ani, iar ea nouăsprezece.

Aveam douăzeci și cinci de ani când ne-am căsătorit, douăzeci și opt când s-a născut Letiția, treizeci și doi când am înșelat-o cu altă femeie și tot treizeci și doi când ea a murit.

Acum am treizeci și trei.”

Ceea ce știu clar este că Neverland m-a dezarmat total. Mi se pare incredibil cum autorul a putut să aducă împreună violența și fragilitatea vieții, să le contopească atât de bine și să iasă o poveste frumoasă, dar extrem de tristă. Se vede o evoluție de la primul său roman și sunt foarte curioasă cu ce va veni, în continuare, Radu Găvan. 🙂

Mulțumesc Editurii Herg Benet pentru această carte!