Recenzie – Fangirl de Rainbow Rowell

16068905

Descriere: From the author of the New York Times bestseller Eleanor & Park.

A coming-of-age tale of fan fiction, family and first love.

Cath is a Simon Snow fan.

Okay, the whole world is a Simon Snow fan…

But for Cath, being a fan is her life—and she’s really good at it. She and her twin sister, Wren, ensconced themselves in the Simon Snow series when they were just kids; it’s what got them through their mother leaving.

Reading. Rereading. Hanging out in Simon Snow forums, writing Simon Snow fan fiction, dressing up like the characters for every movie premiere.

Cath’s sister has mostly grown away from fandom, but Cath can’t let go. She doesn’t want to.

Now that they’re going to college, Wren has told Cath she doesn’t want to be roommates. Cath is on her own, completely outside of her comfort zone. She’s got a surly roommate with a charming, always-around boyfriend, a fiction-writing professor who thinks fan fiction is the end of the civilized world, a handsome classmate who only wants to talk about words… And she can’t stop worrying about her dad, who’s loving and fragile and has never really been alone.

For Cath, the question is: Can she do this?

Can she make it without Wren holding her hand? Is she ready to start living her own life? Writing her own stories?

And does she even want to move on if it means leaving Simon Snow behind?

„Touching and utterly real.” —  Publisher’s Weekly

large7

Recenzie: Nu eram sigură că voi scrie o recenzie acestei cărți, deoarece aveam impresia că n-am prea multe de spus despre ea. Acum două luni mi s-a pus pata că vreau să citesc o carte în engleză. Partea grea a fost atunci când a trebuit să mă decid asupra uneia. Rainbow Rowell mi-a atras atenția acum câțiva ani și, atunci când am dat cu ochii de Fangirl, a revenit în mine o dorință de a pune mâna pe ea, cât mai repede posibil.

N-am avut anumite așteptări de la ea, nu voiam să-mi dea viața peste cap sau să descopăr noi sensuri ale existenței, mi-am dorit doar o lectură relaxantă de vară și asta am primit. Din această cauză, am zis că nu prea știu ce voi scrie în recenzie. Cartea nu e complexă, dar e făcută în așa fel încât îți dă o stare de bine.

“I don’t trust anybody. Not anybody. And the more that I care about someone, the more sure I am they’re going to get tired of me and take off.”

E făcută special pentru zilele alea, în care vrei să te avânți în viața cuiva. De această dată, a fost vorba de viața unei fete, Cath, o tipă în anul I la facultatea. Cath merge la aceeași universitate cu sora ei geamănă, Wren, care dorește să se distanțeze de ea, să nu mai fie luate la pachet, astfel încât fiecare să-și facă propria imagine. Dorința aceasta, de a-și trăi viața, o duce în tot felul de cercuri dubioase și petreceri unde se bea până la leșin. În tot acest timp, Cath încearcă să se descurce cu noua ei viață, deși în majoritatea timpului stă în cameră și scrie fanfic-uri. Ea este mai mult tipul de fată retrasă și rușinoasă. Chiar a trăit câteva zile din batoane energizante, pentru că nu reușise să pună o simplă întrebare: „Unde se află cantina?”.

large-67

Cath mi-a plăcut destul de mult și m-am regăsit uneori în acest personaj. Și eu prefer uneori să stau închisă într-o cameră, decât să lucrez la partea cu socializatul și legatul prieteniilor. Cu toate acestea, ea avea parte de un fel de întâlniri de studiu cu Nick, un tip pe care o să-l îndrăgești la început, dar, pe parcurs, o să-ți doriți să-i dați un pumn în ochi. Sau doar eu am pățit asta? Mai târziu, se înfiripă o poveste de iubire între ea și un alt personaj. Deci fata tocilară și antisocială chiar își trăiește primul an de facultate din plin.

Wren m-a dezamăgit uneori, prin cuvintele dure pe care le avea la adresa lui Cath și fanfic-urilor ei, ceea ce mi s-a părut destul de urât, mai ales venind din partea gemenei tale. Mi-a adus foarte mult aminte de tipele acelea, care vor să fie populare și să se distreze, dar într-un final ajung să eșueze și să facă străduința lor să fie enervantă.

Reagan mi s-a părut destul de misterioasă. Deși era prezentă mai mereu, am aflat foarte puține despre viața ei. A fost interesant cum s-a legat prietenia dintre ea și Cath.

Levi mi s-a părut drăguț, cu o singură excepție, când a dat-o în bară rău de tot. Cred că îmi aduce aminte de cineva drag și n-am cum să spun multe cuvinte de rău despre el.

“In new situations, all the trickiest rules are the ones nobody bothers to explain to you. (And the ones you can’t Google.)”

Nu consider că Fangirl este o lectură grea, poate doar părțile în care sunt scrise secvențe din fanfic-uri. Mi s-au părut obositoare și foarte departe de ceea ce îmi place mie să citesc. În rest, totul bine și abia aștept să mai citesc și altceva de la această autoare. Are un stil lejer și simplist, care-mi place foarte mult. O recomand cu drag! 😀

Recenzie – Parfumul de Patrick Suskind

parfumulDescriere: Romanul Parfumul a fost tradus în 47 de limbi, vândut în peste 16 milioane de exemplare şi ecranizat în 2006 de Tom Twyker, cu Ben Whishaw şi Dustin Hoffman în rolurile principale.
În Provenţa secolului al XVIII-lea, viaţa locuitorilor din oraşul Grasse se scurge în ritmul dictat de cele mai înmiresmate flori: iasomia, lavanda, tuberoza şi trandafirul. Până când, într-o vară, dimineţile parfumate încep să fie prilejul unor descoperiri macabre: trupurile goale ale unor fete nubile, ucise cu o lovitură în moalele capului. Nimeni nu ştie cine e criminalul, nici adevăratul motiv ce îl împinge să le ia viaţa acestor tinere. Pentru Jean-Baptiste Grenouille, căci umilul ucenic parfumeur al văduvei Arnulfi, este vinovatul, frumuseţea de-abia îmbobocită a victimelor sale este asemenea unei flori rarissime, care împrăştie în jurul ei efluvii preţioase. Din aceste efluvii sublime, Grenouille va distila cel mai primejdios parfum din lume.

Recenzie: Deși încerc pe cât se poate să respect regula „cartea înaintea filmului”, în cazul acesta n-a fost posibil, deoarece am văzut filmul acum câțiva ani, când nu citeam cine știe ce și clar nu știam că ar fi putut exista o carte, după care a fost făcut filmul. Dar, trecând atât de mult timp, știam într-o mică măsură acțiunea, habar n-aveam de detalii, iar cei ce au făcut filmul s-au depărtat puțin de povestea din carte.

„O forţă cu mult mai mare decât cea a aurului, a torţei şi chiar a morţii: irezistibila capacitate de a inspira oamenilor iubire.”

Încă din titlu, „Parfumul”, ne dăm seama că în carte vom avea parte de o mulțime de imagini olfactive, iar autorul chiar nu are nici o reținere în a le folosi. Primele capitole ne introduc în Franța secolului al XVIII-lea, unde toate locurile sunt împânzite de duhoare. Într-un mediu caracterizat prin miros de pește putrezit, transpirație și detergent prost, se naște Grenouille, ființa cu cel mai fin nas din lume, cu cel mai dezvoltat simț olfactiv, dar care nu-și poate percepe propriul miros. De altfel, nimeni nu poate și asta îl face atât invizibil, cât și ciudat în ochii celora pe care îi întâlnește.

large-3

„Sufletul fiinţelor este parfumul lor.”

Grenouille trece pe parcursul vieții lui prin mai multe etape. Povestea lui începe din Paris, unde rămâne orfan încă de la naștere, crește într-un orfelinat și ajunge să fie vândut ca slugă, iar la sfârșitul acestei etape, întâmplător sau nu, ajunge ucenicul unui parfumier din Paris. A doua etapă este când pleacă în munți, departe de orice urmă omenească, fiind doar el și natura. A treia etapă începe când el devine frustrat de faptul că nu are un miros specific, nu-și cunoaște propriul miros și decide să se întoarcă printre oameni, cu scopul de a crea cel mai minunat parfum.

„El avea puterea. A ținut-o în mână. O putere mai mare decât puterea banilor sau puterea groazei sau puterea morții: o putere invincibilă de a controla iubirea omenirii. A existat doar un singur lucru pe care această putere nu l-a putut face: nu l-a putut face capabil să se miroasă.”

Nu am putut să nu remarc faptul că, în film, Grenouille mi-a stârnit și un oarecare sentiment de milă, pe când în carte, tot descoperit a fost un monstru lipsit de orice fel de bunătate. Urmărindu-l pe tot parcursul drumului său, n-am văzut altceva decât ură pentru tot ce există. Probabil, dorința lui de a construi cel mai uimitor parfum și dăruirea cu care vrea să-și ducă scopul la îndeplinire sunt singurele care-i mai dau o urmă de umanitate. În  rest, este exact cum ziceau celelalte personaje: „un om al diavolului”.

large32

Citind acestă carte, mi-am adus aminte de dezbaterile de la Română, când vorbeam de „condiția omului de geniu, în societatea în care trăiește”, pentru că personaju acesta mi s-a părut un geniu, deși nu se încadrează în tiparele normale. Prin mai tot ce a făcut, putem găsi urmele unui om de geniu. De la cum a reușit să ajungă ucenicul parfumierului, la cum a reușit să-și pună talentul pe hârtie, prin formule, la dorința lui de a sta cât mai departe de societate și de oameni, de a se izola cu totul, la planul pe care l-a pus la cale pentru a deține acel parfum unic și până la deznodământul întregii povești.

„… talentul nu înseamnă nimic, în timp ce experiența, dobândită în umilință și cu muncă grea, înseamnă totul.”

Singurul minus pe care l-am găsit a fost faptul că uneori întreaga poveste poate deveni ușor monotonă, lipsită de o anumită dinamică. Exceptând acest lucru, mi-a plăcut cartea și o recomand cu drag.

Mulțumesc mult Târgul cărții pentru șansa de a citi această carte!

Recenzie – Stresul dintre orgasme de Ana Mănescu

26636401Descriere: Se spune că nicio poveste bună nu ar începe cu „Mîncam o salată”. Drumul lui Robert începe exact cu această masă banală. De fapt, drumul său începe mult mai devreme, cu dragostea pentru muzică și cărți, un tată abuziv emoțional și o fostă prietenă care este vinovată pentru toate, desigur. Urmează o slujbă într-o corporație, insomnii și un drog nou, conversații în baie cu prietenul său cel mai bun, o relație cu neobișnuita elevă căreia îi predă lecții de vioară și o adevărată obsesie pentru imaginea femeii ideale.

Un roman despre identitate, anxietate și ispite, Stresul dintre orgasme caută să descopere acel greu de găsit lucru de care avem nevoie într-o lume grăbită.

„M-am născut stresat și tremurînd, dar îți garantez că nu a fost nimic față de ce a urmat. Tensiunea nu se eliberează niciodată, toate orgasmele, toate satisfacțiile sunt doar puncte maxime de încordare, fără să existe o explozie, fără să se elibereze elasticul, e întins, e întins, cît te mai poți întinde?”

Recenzie: De când am terminat Quasar, am devenit curioasă și în privința acestei cărți. Mi-am dat seama că, fiind un roman, probabil îmi va fi mult mai ușor să rezonez cu întreaga poveste. Acest lucru s-a și întâmplat, Stresul dintre orgasme parca s-a potrivit mai bine cu ceea ce caut eu la o carte și categoric mi-a plăcut mai mult.

„Data viitoare când mă va întreba cineva cum mă cheamă, îi voi spune că sunt o epavă și că de pe epave s-a șters de mult timp numele.”

În primul rând, mi s-a părut interesant faptul că Ana a scris din perspectiva unui bărbat, Robert. Sunt aproape sigură că n-am mai întâlnit acest lucru până acum , sper să nu mă înșel. Robert este un personaj interesant, nehotărât, pe alocuri disperat și neliniștit din cauza insomniilor, singura sa salvare regăsindu-se într-un drog, de care a devenit dependent. Acel drog nu este singura sa dependență, un triunghi amoros se trasează între el, Candy și Iana. Am căutat o asemănare între cele două, dar, deși sunt iubite de același bărbat, ele mi s-au părut total diferite.

large (51)

„Femeia perfectă e declicul minții. Te face să ieși din tine și să vrei să fii varianta ta cea mai bună. Te scapă de toate complexele și temerile. Dar nu de eliberare aveam nevoie, nu de haos, ci de tot ceea ce însemnau Candy și Iana, de tensiune perfect plănuită. Ziua era astfel a ordinii și a muzicii: vioara, copila, imperfecțiunile și lumina din ele.”

Candy mi s-a părut atât de ireală pe tot parcursul cărții, încât n-am putut să nu mă întreb dacă nu cumva Robert are vedenii și această fată este doar în mintea lui. Personajul este misterios, apărând doar în anumite momente și dispărând tot atât de repede. Mi s-a părut că Robert se refugia într-un fel prin această femeie, ea fiind un lucru constant în viața lui și, atâta timp cât el îi dădea bomboane, ea îi era o parteneră perfectă, alinarea lui, ancora care l-a oprit tot timpul să nu se arunce în ape și mai tulburi. Deși am realizat pe parcurs că această Candy este reală, tot am impresia că am avut de-a face cu o fantomă.

„Dar pe tine te iubesc așa cum pe ea nu o s-o iubesc niciodată, așa cum numai cei care m-au salvat pot fi iubiți. Cu recunoștință, cu disperare, cu invidie, cu pasiune, cu patetism, cu ură.

Ți-am promis că dacă vei pleca te voi ucide, ții minte?”

Iana este la polul opus. Aflăm cine e, de unde vine, ce s-a întâmplat cu familia ei și cum l-a întâlnit pe Robert. Trebuie să recunosc că n-am avut-o mereu la suflet, în unele scene se purta precum un copil răzgâiat, dornic de atenție. Totuși, Robert o iubea și pe ea, fiind atras întâi de talentul ei de a cânta la vioară și ușurința cu care evoluează în artele muzicii, iar după aceea de persoana ei, de obiceiurile ciudate pe care le are și reacțiile ei destul de exagerate. Față de Candy, care pare mai mult un copil draguț, Iana este o adolescentă în toată firea și vine în viața lui Robert cu o doză de nebunie.

„Dar acasă m-am gândit la ea.

[…]

Nu. Nu la ea.

La muzica ei.

La râsul ei.

La fața ei.

La greșelile ei născute sau dobândite.”

El ajunge, la un moment dat, să facă o alegere importantă. Vă las să aflați singuri deznodământul cărții.

large5

Tot ce pot spune e că Ana te captivează cu stilul ei de a scrie. Deși în cazul cărții Quasar m-am simțit mai mult pierdută și confuză, mă bucur că am apucat să citesc și această carte a autoarei. Romanul a conținut tot ce este necesar pentru a-mi fi pe plac: o acțiune destul de clară, personaje care duc o luptă continuă atât cu ei, cât și cu cei din jur, și, desigur, un scris impecabil, din care am putut să extrag o mulțime de citate.

„Gândesc, deci exist.

Exist, deci sunt prăjit.

Toți ajungem să fim, până la urmă.”

Mulțumesc Editurii Herg Benet pentru această carte!

Recenzie – Marile minciuni nevinovate de Liane Moriarty

25553539Descriere: Sirenele urlă. Oamenii ţipă. Directoarea e înmărmurită. Cineva a plătit cu viaţa.
E vorba de o crimă, un accident tragic sau doar de nişte părinţi care se poartă necivilizat?

„Băieţii fuseseră dintotdeauna motivul pentru care rămăsese, dar acum, pentru prima oară, ei erau motivul pentru care pleca. Lăsase violenţa să devină o parte firească a vieţii lor. În ultimii cinci ani, Celeste devenise insensibilă şi îngăduitoare faţă de violenţă, ceea ce îi permitea să riposteze şi uneori chiar să lovească ea prima. Zgâria, lovea cu picioarele şi pălmuia. De parcă ar fi fost normal. Nu-i plăcea, dar asta făcea. Dacă rămânea, aceasta era moştenirea pe care le-o lăsa băieţilor ei.”

Recenzie: Încă de la început am fost foarte încântată de această carte, chiar simțeam nevoia să citesc o carte măricică, cu o acțiune ceva mai amplă și de ce nu, care să mă surprindă prin tot ce are de oferit. Mi-am zis să profit de vacanță și să citesc genul acesta de carte, deoarece, odată cu începerea școlii, nu știu cât îmi va mai permite timpul.

„— Părinții sunt prea atenți la copiii lor în zilele noastre. Unde-s vremurile bune ale dulcii indiferențe? În locul tău, eu aș fi rezervată. Copiii mici au probleme mici. Stai că vezi când o să ai probleme cu drogurile, sexul și site-urile de socializare.”

 

Acțiunea se învârte în jurul a trei femei: Madeline, Celeste și Jane.

MV5BMTc3MDcxMDA5Ml5BMl5BanBnXkFtZTgwNDM1NTU5MDE@._V1_SY1000_CR0,0,684,1000_AL_

Madeline este o femeie care a fost părăsită de soț, în momentul în care a născut o fetiță, mai târziu, ea reușind să se recăsătorească și să aibă alți doi copii. Însă, la fel a procedat și fostul ei soț, iar acum ea este nevoită să-și ducă fiica la școală și să-l întâlnească pe bărbatul care a părăsit-o, pozând acum în postura de șot iubitor și tată grijuliu. Madeline este o fire destul de vulcanică și plină de energie, îi place să spună lucrurile în față, atunci când se simte deranjată, dar este și genul care ar fi în stare de orice pentru a-i proteja pe cei dragi.

MV5BMTk1MjM5NDg4MF5BMl5BanBnXkFtZTcwNDg1OTQ4Nw@@._V1_SX738_CR0,0,738,999_AL_

Celeste este prietenă cu Madeline. La început, ea pare absentă, aiurită, mereu cu gândul în alte părți, dar totodată o femeie cu o frumusețe ieșită din comun, apreciată atât de bărbați, cât și de femei. După câteva pagini, aflăm și motivul comportamentului ei: ea este abuzată de soț. Deși din afară ei par o familie fericită, cu băieți gemeni, care merg în vacanțe extravagante și își permit să cheltuiască cât vor, fără a-și face griji, în spatele ușilor închise nu este deloc așa. Soțul are grijă să nu-i lase urme la vedere, iar ea are grijă să pară în continuare o soție fericită.

MV5BOTIxNTE2NTQ3Nl5BMl5BanBnXkFtZTcwMzMwOTk2Nw@@._V1_SY1000_CR0,0,666,1000_AL_

Jane este mămica cea nouă. Pe lângă faptul că este nouă, este și extrem de tânără, în comparație cu celelalte. Ne spune încă de la început că fiul ei, Ziggy, a apărut în urma unei aventuri de o noapte, iar ea nu mai știe nimic de tatăl copilului și este nevoită să-l crească în postura de mamă singură. Poate datorită vârstei sau situației în care s-a regăsit, Madeline simte nevoia de a o lua sub aripa ei pe Jane și de a-și lua în serios rolul de prietenă bună.

„Ce voia?

Să se răzbune? Să fie recunoscută? Să-i arate că acum era iubită? Să-l lovească, să-l rănească, să-l reclame? Să-i spună tot ce ar trebui să-i spună în loc de bovinul „pa!”. Cumva, să-i dea de înțeles că nu scăpase nepedepsit, deși, desigur, scăpase?

Voia ca el să-l vadă pe Ziggy.

Voia să se minuneze de băiețelul lui frumos, serios și profund.”

Cele trei femei sunt unite de faptul că fiecare are câte un copil, sau în cazul lui Celeste chiar doi, care urmează să înceapă școala în același loc. Avem parte de multe evenimente, bârfe, certuri între mame, care degenerează într-un adevărat război. Însă totul se termină cu o crimă. Mi-a plăcut realismul poveștii și al personajelor. Pe parcursul a 500 și ceva de pagini, ai timp să descoperi destul de multe despre viețile lor, iar autoarea are destul spațiu pentru a contura totul.

„Ei bine, nu te duci în Pakistan, dacă la asta te gândești. Stai aici și te uiți la America’s Next Top Model, domnișorică!”

Deși este o carte despre o crimă și dezbate problema abuzului domestic, Marile minciuni nevinovate se diferențiază de restul prin umorul ei. Sunt anumite replici și scene la care n-am cum să nu zâmbești, chiar dacă știi că peste câteva pagini va apărea din nou o scenă despre o femeie abuzată de soțul ei sau că la sfârșitul cărții vei afla cine a murit.

Mulțumesc mult Târgul cărții pentru șansa de a citi această carte!

 

 

Recenzie – Micul prinț de Antoine de Saint-Exupéry

micul-print_1_fullsizeDescriere: De 67 de ani, Micul prinţ v-a cucerit sufletele, devenind un mit care a captivat întreaga planetă. Un gen aparte, fiind în acelaşi timp şi poveste poetico-filosofică şi mit iniţiatic, cartea ne aduce în prim-plan valorile umane, responsabilitate şi legătură între oameni, toleranţă şi spirit de aventură. Este un titlu accesibil tuturor categoriilor de vârstă, o poveste simplă şi fermecătoare, spusă într-un limbaj simplu, dar plin de poezie. O poveste încântătoare despre copilărie, singurătate şi prietenie.

Recenzie: Nu eram sigură dacă ar fi cazul să scriu o recenzie acestei cărți, având în vedere că este o carte pentru copii și, cel mai probabil, majoritatea au citit-o. Însă, vremea asta mi-a dat o stare de bine și chiar aveam chef de postat pe blog.

Curios este faptul că, deși este o carte destinată copiilor, mi-am dorit să o citesc. Am văzut-o ca pe un must-read, genul de carte pe care trebuie să o citești cel puțin o dată în viață, iar eu, ca o cititoare ce se respectă, m-am conformat. Faptul că este o carte pentru copii nu mi s-a părut deloc un impediment, poate din contră, am reușit să înțeleg mult mai bine cartea, la adevărata ei valoare.

„— Adio, zise el…

— Adio, zise vulpea. Iată secretul meu. E foarte simplu: nu poți vedea bine decât cu inima. Esențialul e invizibil pentru ochi.”

Naratorul ne prezintă problema lui din copilărie: oamenii mari care n-aveau deloc imaginație și erau prea ocupați pentru a-și aminti că au fost și ei copii. Ajuns la maturitate, în timpul unei plimbări prin deșert, departe de orice fel de civilizație, i se oprește mașina. Acolo el îl întâlnește pe Micul Prinț, care-i povestește prin ce peripeții a trecut el pentru a ajunge pe Terra. Îi povestește de micuța lui planetă, de floarea lui pe care o îngrijea, de cum s-a decis să plece, de persoanele pe care le-a întâlnit în drumul lui, care mai de care mai caraghioase, de ce a găsit pe această planetă și de cum i s-a făcut dor de acasă și de floarea lui.

large30

Cartea este foarte ușor de citit, eu am terminat-o în câteva ore. Limbajul folosit de Antoine de Saint-Exupéry este unul simplist și comun. În cea mai mare parte, m-am simțit ușor amuzată de toate aventurile naratorului, dar și ale Micului Prinț. Poate la fel m-aș fi simțit și în copilărie, dar diferența este că acum am reușit să văd o lecție de viață, în spatele acestei cărți. O lecție transmisă în mod subtil adulților: „Nu uita să fii copil!”. Fie că ai 5, 18, 40 sau chiar 60 de ani, uneori trebuie să lași copilul din tine să iasă puțin la suprafață.

„— Dacă iubește cineva o floare care nu există decât într-un singur exemplar în milioanele și milioanele de stele, asta ajunge să-l facă fericit atunci când o privește. Își spune „Floarea mea e undeva acolo…”. Dar dacă oaia mănâncă floarea, pentru el e ca și cum dintr-odată toate stelele s-ar stinge! Și ăsta e un lucru important!”

Și putem să ne mințim că am crescut, că noi suntem oameni maturi, n-avem timp de astfel de prostii, însă sunt anumite momente în care ne dăm singur seama cât de mult de putem înșela. Momentul ăla când ai alergat prin ploaie, sau ți-ai luat o carte de colorat, pentru adulți se presupune, dar tot carte de colorat e, sau ai început să zâmbești la cele mai nesemnificative lucruri. Sunt atât de multe momente în viața noastră, în care ne purtăm exact ca niște copii și, cel mai probabil, acesta e secretul pentru o viață fericită.

„— Sunteți frumoase, dar sunteți reci, le mai spuse el. Nu poate muri cineva pentru voi. Firește, despre floarea mea de trandafir un trecător obișnuit ar crede că vă seamănă. Dar ea singură e mai importantă decât voi toate, deoarece pe ea am stropit-o. Deoarece pe ea am pus-o sub un glob de sticlă. Deoarece pe ea am am adăpostit-o după un paravan. Deoarece ei i-am omorât omizile (înafară de două-trei pentru fluturi). Deoarece pe ea am ascultat-o plângându-se sau lăudându-se sau uneori chiar tăcând. Deoarece este floarea mea de trandafir.”

Mă simt bine că am citit această carte și sper ca peste câțiva ani să o recitesc, să văd totul din perspectiva unui om cât se poate de matur.

Recenzie – Malad de Alexandru Voicescu

25603024Descriere: În timpul lansării noului produs al companiei high tech la care este angajat, Andrei, art director român stabilit în Elveţia, experimentează o viziune inexplicabilă, indusă de un desen al misterioasei Ioana. Încercând să afle identitatea acesteia și legătura dintre ei doi, devine implicat în acţiunile unui grup de artişti underground dintr-o reţea cosmopolită, grup care duce la extrem învăţăturile mentorului lor. Acuzat de crimă, trebuie să fugă. Este ghidat de Eliza, o tânără care pare să cunoască îndeaproape motivele ce i-au schimbat viaţa normală şi aproape anostă de până atunci. Pe parcursul a numai câtorva zile, Andrei realizează că adevărurile pe care le ştia despre propria persoană sunt doar o mică parte a unui puzzle care îl poartă fără voia lui prin Praga, Lausanne, Milano și un izolat sat din Banatul sârbesc.

În Malad, realitatea se întrepătrunde cu oniricul, ştiinţa cu alchimia, religia cu fanatismul, iar existenţa obiectivă se dovedeşte doar o umbră a unui alt substrat, mai adânc şi mai improbabil de conştientizat, unde moartea şi decadenţa sunt catalizatori reci ai destinului. În cele din urmă, iubirea poate să fie salvarea. Sau distrugerea, deopotrivă.

Recenzie: Încă nu sunt lămurită complet de ceea ce am citit, nici nu pot spune dacă mi-a plăcut sau nu, dar pot afirma că Malad este o învălmășeală de stări și sentimente, toate aflate sub o plapumă groasă de mister. Ajungi la un moment dat, să nu mai poți distinge întâmplările reale, de cele fantastice, ambele învălmășindu-se pe tot parcursul cărții.

„Să simți că exiști în afara propriilor tale gânduri, și nu ai niciun control, ci doar te zbați să pui un picior înaintea altuia, rând pe rând, ca pe o sârmă întinsă între doi zgârie nori, însă fără capete, doar drum, asta este teribil”

Poate, din această cauză, am avut și un început destul de greoi. Chiar mi-era teamă că voi avea parte de o dezamăgire de proporții din partea aceste cărți. Aveam impresia că scenele nu se leagă între ele, protagonistul fiind teleportat dintr-un loc în altul. Primele pagini m-au derutat, introducându-mă într-un tablou destul de ciudat, din punctul meu de vedere. Era vorba de o lansare, în cadrul căreia are loc și un concurs, iar astfel Andrei o cunoaște pe Ioana, față de care simte o anumită legătură. Ideea e că mi-a fost destul de greu să mă acomodez cu acest stil de scriere, deoarece mi s-a părut diferit de ce găsesc în majoritatea cărților. Însă, acest lucru nu este chiar ceva rău.

large221

Povestea m-a intrigat destul de mult și asta se datorează, în special, Ioanei. La fel ca protagonistul, mi-am dorit să aflu care-i treaba cu ea și de unde vine acea legătură dintre cei doi. Scena ciudată la care participă Andrei, un anumit ritual, n-a făcut decât să o alunge pe Ioana într-o și mai întunecată umbră de mister.

„Noi eram cele mai importante ființe de pe Pământ și nu puteam să reușim unul fără altul. Era menirea noastră să ne regăsim, să ne completăm”

După ce am avansat în lectură, mi-a fost mult mai ușor să continui. Nu știu sigur dacă stilul s-a schimbat sau eu am devenit ma deschisă față de carte, dar scenele mi s-au părut mult mai legate, n-am mai fost chiar atât de multe elemente fantastice, iar acele „viziuni” ale protagonistului au încetat.

large (37)

Pană la sfârșit, am reușit să descopăr poveștile de viață ale câtorva personaje, fiecare având parte de atenția cuvenită. Totul este clarificat de Bibliotecar, un prieten de-al omului care se află în spatele tuturor evenimentelor. Nu m-am simțit legată de acele povești, deoarece personajele au fost multe și distante, iar cartea prea scurtă pentru a te atașa de ele. În plus, unele au apărut pentru câteva pagini, nici nu le-am acordat mare atenție până în momentul în care am aflat care-i rolul lor.

„Poate îmi doream să nu exist în forma fizică în care eram, poate nu îmi era frică de moarte sau de durere. Poate eram doar incompletă, furioasă că îmi lipsește ceva ce căutam cu disperare.”

Uneori mă întrebam de ce nu i-au spus pur și simplu adevărul, încă de la început, dar, cel mai probabil, a fost vorba de o anumită inițiere a lui Andrei, o tranziție prin care el să conștientizeze anumite lucruri și să se transforme într-o persoană nouă, care poate să-și accepte destinul.

large (36)

Cum v-am spus încă de la început, cartea a fost una diferită. Nu cred că ai cum să o iubești sau să o urăști în totalitate. Mi s-a părut originală și vine cu ceva nou, iar toată această călătorie în dezlegarea misterelor mi s-a părut interesantă, deci pot spune că o recomand.

Mulțumesc Editurii Herg Benet pentru această carte!

 

Recenzie – Neverland de Radu Găvan

27215745Descriere:Premiul I la Festivalul Alexandru Macedonski 2016.

„În această lume rece, demnitatea este acel ceva pe care îl poţi păstra doar atunci când nu mai ai nimic de pierdut.”

Un bărbat bântuit de amintiri se chinuie să îşi crească de unul singur fetiţa. În mijlocul întunericului, un băiat încearcă să supraviețuiască. Neverland este o poveste despre fragilitatea lumii în care trăim, o poveste despre un zâmbet de copil reflectat în ochii tatălui său.

După Exorcizat, roman distins cu premiul Mircea Ciobanu pentru debut, Radu Găvan revine cu Neverland, o poveste cutremurătoare despre relația dintre un tată și fiica sa.

„Scrisul lui Radu Găvan îmbină descrierea amănunțită, de tip realist, și temele folclorice, de factură fantastică, autorul fiind în mod evident preocupat atât de credibilitatea poveștii, cât și de latura lirică a discursului, ceea ce și duce la un joc al registrelor narative.” – Doina Ruști

Recenzie: Radu Găvan este printre puținii autori pe care îi voi citi mereu, cu entuziasm, indiferent de ce romane vor publica. Cel puțin la concluzia asta am ajuns, după ce am citit cele două cărți ale sale. Îmi place acest autor. În cazul cărții Exorcizat, m-a surprins, destul de mult, realismul pe care îl folosea, ușurința cuvintelor, felul în care curgeau. Nimic exagerat, nimic nelalocul lui. Am văzut talent. Când am auzit de subiectul cărții Neverland, mi-am zis: „Trebuie să citesc cartea asta”.

„Mai târziu am realizat că acele cărți erau aidoma oamenilor – cu unii pur și simplu nu te potrivești, nu poți avea vreo relație. De niciun fel, trebuie doar să le dai drumul, spre binele ambelor părți. Când unul nu are de învățat ceva de la celălalt, orice apropiere este sortită eșecului.”

De această dată, am impresia că autorul s-a concentrat mai mult pe latura psihologică a romanului. Am anticipat destul de bine încărcătura emoțională de care voi avea parte. Deși îți doreai să fie doar ficțiune, știai că genul acesta de lucruri sunt reale în lumea ta. Că există un Anton, fără soție, rămas cu un copil, de care trebuie să aibă grijă, chiar dacă are bani puțini și un apartament mic, neîncăpător, mizerabil. Că există un Anton, profesor, care are un salariu de nimic și abia trăiește după o lună pe alta. Că există un Anton, care ar fi în stare de orice pentru a câștiga mai mulți bani, să aibă o viață mai bună, fără nici un fel de griji.

large50

Asta este cutremurător în roman: știi că e o poveste, dar, în același timp, știi că sunt prezentate problemele reale ale oamenilor. Pe lângă Anton, mai sunt și alte personaje, la fel de realiste. Alt exemplu este Porcu, tipul care s-a îmbogățit peste noapte, nimeni nu știe de unde are toți acei bani sau ce face pentru ei, dar toți știu că ar trebui să se teamă de o persoană de genul.

De asemenea, aflăm și povestea tristă a unui băiețel, abuzat de tată, cu o mamă mult prea lașă, pentru a lua vreo măsură. Lașitatea ei dă oarecum în indiferență, iar asta îl face pe copil să plece, fără nici o urmă de regret. La un moment dat, cele două fire se împletesc, iar sfârșitul este extrem de justificat, din partea ambelor personaje. Mi s-a părut a fi potrivit pentru o astfel de poveste, cu toate că sunt curiozitate să aflu ce s-a întâmplat după aceea.

„Pe când mă gândesc la părinții mei, figurile lor sunt fum și se destramă, dar zidul dintre mine și ei rămâne viu și pulsează mai dureros ca oricând. Oamenii reci nu ar trebui să aibă copii.”

Au fost momente în care l-am admirat pe Anton, altele în care l-am înțeles, iar altele, în care l-am judecat aspru pentru acțiunile și faptele sale. Încă de la început, ni se spune că și-a înșelat soția, i-a mărturisit atunci când n-a mai putut să țină în el, iar, a doua zi, ea a murit într-un accident. Pe parcursul întregii cărți, el rămâne cu această greutate în spate. Vina pe care o simte îi amplifică dorința de a-i oferi fetiței lui, Letiției, tot ce e mai bun.

„Când ne-am cunoscut, eu aveam douăzeci și unu de ani, iar ea nouăsprezece.

Aveam douăzeci și cinci de ani când ne-am căsătorit, douăzeci și opt când s-a născut Letiția, treizeci și doi când am înșelat-o cu altă femeie și tot treizeci și doi când ea a murit.

Acum am treizeci și trei.”

Ceea ce știu clar este că Neverland m-a dezarmat total. Mi se pare incredibil cum autorul a putut să aducă împreună violența și fragilitatea vieții, să le contopească atât de bine și să iasă o poveste frumoasă, dar extrem de tristă. Se vede o evoluție de la primul său roman și sunt foarte curioasă cu ce va veni, în continuare, Radu Găvan. 🙂

Mulțumesc Editurii Herg Benet pentru această carte!

Recenzie – Instinct de Ioana Duda

30048304Descriere: Dau dependență. Și sunt dependentă de clientul meu. Sunt o prostituată. De lux. Prețul e mare. Și mi-l plătesc de fiecare dată. Pentru că am ales să mă vând mie. Sunt propria-mi curvă. Mă iubesc și mă vreau. Mă chem. Și intru în mine cu o forță tumultuoasă. Ea urlă, sfâșiată. Dar se predă, firavă. E în brațele mele, alintată, sărutată, mângâiată. Sunt în siguranță. Cu mine. În mine.

„Ce se află dincolo de măștile pe care ne-am obișnuit să le purtăm zi de zi prin lume, dincolo de coaja opacă – și uneori înșelătoare – care pare să ne protejeze o vreme de privirile oamenilor? Durere. Și iubire. Și moarte. Și tentative de suicid. Și supraviețuire. Și sex fără amor. Și amor cu mult sex. Și traume. Nevroze. Părinți. Și vină. Și iertare. Niciodată pentru mine. Și instincte. Multe instincte. Miros. Piele. Foame. Sete. Dor. Deziluzii. Visuri. Speranță. Tot sufletul meu. Mai presus de orice, frumusețe și curaj. Frumusețea de a fi exact așa cum ești, până la capăt, și curajul de a accepta și iubi asta. Așa e Ioana. Primiți-o cât mai aproape de inimă, în locul acela doar al vostru, unde nu există ipocrizie sau prejudecăți. O să vă mângâie. O să vă trezească. O să vă schimbe.”– (Cristina Nemerovschi)

Recenzie: Cum v-am mai spus, în primă fază, nu știam la ce să mă aștept. Când am citit prima dată descrierea, puteam să jur că este vorba de o poveste, cu personaje și toate cele. Mare mi-a fost mirarea, când am început să citesc și mi-am dat seama că în fața mea se află o colecție de proze scurte.

„Lăsând gluma la o parte, vă spun cu mâna pe inimă că iubirea nu doare. Nici nu-i complicată. Dacă e așa, e boală. Otravă. Ucide sufletul. Și atunci nu-i iubire. […] Iubirea te înalță. Te face mai frumos decât te știai. Te luminează. Iubirea-i liniștită. Când o simți, nu ai nevoie să fii un erou, să te zbați, să te frămânți, să te întrebi, să te îndoiești.”

Am mai întâlnit acest lucru la Diana cu vanilie. Însă, atunci, am avut parte de o lectură ușoară, pe alocuri amuzantă și drăguță, pe când acum, Instinct mi s-a părut ceva mult mai dur. Autoarea având un stil destul de direct, nu te ia cu ocolișuri și îți vorbește despre viață așa cum e ea, cu bune și cu rele. Îți dezvăluie o mulțime de adevăruri. Adevăruri și lucruri pe care le știi în adâncul sufletului, dar niciodată n-ai avut curajul să ți le spui cu voce tare, deoarece preferi să rămâi în globul tău de sticlă perfect. Ei bine, Ioana Duda are curajul necesar, pentru a face asta.

large25

„Când m-am făcut mare, am aflat că nu-i binecuvântare mai mare pe lumea asta decât să fii mic.”

Pe tot parcursul lecturii, am avut impresia că ea se eliberează prin scris. Știți, cum sunt cei care atunci când sunt nervoși și nu mai pot ține în ei, dau cu pumnul în ceva. Așa e Ioana, doar că ea nu dă cu pumnul, ci scrie. Se revoltă prin scris, își arată nemulțumirile, dezvăluie unele dureri și face lucrurile astea cu o sinceritate pe care n-ai cum să nu o apreciezi.

„Pisi, trăim într-o țară în care, dacă ai prea mulți bani, ar trebui să îți fie rușine, nu să îi arunci în stânga și în dreapta, cu ștoarfe și prietenari. Mai ales, pisi, că știm noi prea bine. Banii ăia nu i-ai făcut muncind. Nici măcar tac-tu nu i-a făcut așa. Ci furând, pisi. Așa că, hai, ia viteză.”

Ioana Duda abordează diverse subiecte și mi se pare imposibil să nu rezonezi cu ea măcar în privința unuia. Citind lucruri despre familie, prietenie, societatea în care trăim, dragoste, relații eșuate sau reușite, dezamăgiri și multe alte teme, vei trece printr-o mulțime de  stări, unele cuvinte lovindu-te ușor în suflet, cum mi s-a întâmplat mie. Vă spuneam acum câteva zile că această carte mi-a adus lacrimi în ochi. Lacrimi de nervi. Nu mă pot numi o persoană sensibilă. Nu plâng la filme sau la cărți precum „Sub aceeași stea”. Cu toate acestea, Instinct e una dintre puținele cărți care m-a făcut să-mi las ochii să lăcrimeze, nu printr-o poveste trista, ci prin realismul ei aspru.

„Iubirea nu ține cont de cantități.”

Consider că această carte te învață, printr-un stil personalizat, să accepți cine ești, să nu încerci să te schimbi sau să te cenzurezi. „Asta sunt eu. Mă accepți pe mine și ce scriu. Bine. Nu vrei? Iarăși bine.” mi se pare a fi exact ceea ce transmite autoarea.

Mulțumesc Editurii Herg Benet pentru această carte!

Recenzie – Mesagerul de Markus Zusak

25647971

Descriere: Faceti cunostinta cu Ed Kennedy – sofer de taxi, jucator prost de carti si nepriceput la sex. Locuieste intr-o cocioaba, imparte cafeaua cu cainele sau, Portarul, si e ingrozitor de indragostit de Audrey. Viata lui este marcata de o rutina pasnica si de incompetent – asta pana cand nimereste din greseala in plin jaf bancar. Atunci apare si sansa lui. Atunci Ed devine mesagerul. Alege sa se implice, isi face traseul prin oras, ajutand sau ranind (cand e cazul) pana cand mai ramane o singura intrebare. Cine se afla in spatele misiunii lui Ed?

 

Recenzie: Aveam foarte mari așteptări de la această carte, deoarece Hoțul de cărți este una dintre cărțile mele preferate. Felul autorului de a scrie a fost principalul motiv pentru care a ajuns atât de sus în topul meu. Pot spune că eram curioasă și datorită subiectului, însă mă așteptam ca protagoniștii să fie ceva mai în vârstă, nu niște adolescenți de 19 ani. A fost un mic șoc, dar să zicem că am trecut destul de repede peste.

„Alergăm și nu vreau să ne oprim niciodată.Vreau să evit orice moment stânjenitor, când realismul realității își înfige tridentul în carnea noastră, lăsându-ne acolo, împreună. Vreau să rămân aici, în această clipă, și să nu mai cutreier alte spații, unde nu știm ce să spunem ori ce să facem.

Deocamdată, să alergăm. Alergăm prin râsul nopții.”

Mă bucur că n-am avut parte de o dezamăgire de proporții mari, ceea ce era foarte posibil, având în vedere că pretențiile pe care le aveam de la carte erau foarte mari. Cu toate acestea, sunt o mulțime de lucruri care mi-au plăcut.

Să începem cu structura. Mi se pare destul de interesant faptul că cele 5 părți ale cărții sunt împărțite în 4 ași și un Joker, exact ca la cărțile de joc. Și fiecare parte, din primele patru, are capitolele numerotate tot în aceste fel: 2 de treflă, 3 de treflă, 4… și tot așa. Mi s-a părut destul de original acest model urmat de carte.

large22

Prietenia dintre cei patru (Ed, Ritchie, Marv și Audrey) mi s-a părut ciudată pe tot parcursul cărții. Adică, la început mi se păreau destul de uniți, dar, pe parcurs, mi-am dat seama că nu e deloc așa. Fiecare suferea dintr-un anume motiv, dar niciunul nu împărtășea asta cu ceilalți. Mi-am dat seama de asta încă de când am văzut cât suferea Ed, din cauza mesajelor, iar ceilalți parcă nici nu erau prin zonă. Pe de altă parte, toți mi s-au părut foarte reali și construiți în așa fel încât să fie plini atât de calități, cât și de defecte. Nu sunt nici pe departe personajele perfecte.

„Cu certitudine, Audrey m-ar putea iubi măcar pentru o clipă, dar știu. Fără îndoială, știu că nu se va întâmpla nimic.”

Subiectul a fost, de asemenea, plin de evenimente. Ed trebuia să descopere pe cine trebuie să ajute, cu ce și prin ce mod poate transmite mesajul. Cele 12+1 mesaje au fost atât de bine construite și fiecare, în parte, a adus ceva special cărții. N-am cum să afirm că a fost unul care nu mi-a plăcut sau nu i-am văzut rostul.

Am pus acel 12+1 în mod intenționat, deoarece ultimul mesaj este pentru noi, pentru cititori. Nu vreau să dau mai multe detalii, pentru a nu strica plăcerea lecturii, dar pot să garantez că Markus Zusak știe să-și pună amprenta prin cărțile sale și poate ajunge destul de ușor atât în sufletul, cât și în mintea cititorului. Rezolvarea misterului, din spatele cărților de joc, mi s-a părut puțin trasă de păr și nemulțumitoare, dar ultimele pagini m-au făcut să trec totul cu vederea.

Nu pot zice că Mesagerul a întrecut Hoțul de cărți, nici nu cred că mă așteptam la așa ceva, dar, dacă aș judeca-o separat, chiar este o carte bună.

Mulțumesc mult Târgul cărții pentru șansa de a citi această carte!

Recenzie – Trois de Julian Barnes

26850908Descriere : Oliver s-a îndrăgostit de Gillian și vrea să se căsătorească cu ea. Ce-l împiedică? Faptul că Gillian tocmai s-a măritat cu cel mai bun și mai vechi prieten al său, banalul dar stabilul Stuart. După ce cuplul se întoarce din luna de miere, Oliver își petrece din ce în ce mai mult timp cu Gillian, încercând să o facă să se îndrăgostească de el și să-l părăsească pe „plictisitorul“ Stuart.

Fiecărui personaj îi vine rândul să se confeseze cititorului, fiecare își expune partea lui de adevăr în acest roman, sclipitor și amuzant, despre adulter și despre felul în care este perceput de societatea contemporană.

Recenzie: Nu credeam că este posibil să-mi doresc să citesc o carte despre un triunghi amoros. Adică, se presupune că acesta este unul dintre „marile clișee”, peste care poți să dai atunci când citești o carte. O carte care se bazează doar pe așa ceva poate fi ori un succes, ori un dezastru complet. Îmi era destul de clar că nu va ajunge preferata mea, însă a meritat încercarea.

Acțiunea cărții este destul de simplă. Stuart și Oliver sunt prieteni încă din perioada școlii, acel gen de prietenie în care unul îl completează pe celălalt, amândoi fiind la poli opuși atunci când vine vorba de personalitate: Stuart, tipul realist, calculat, iar Oliver, tipul visător, axat pe partea artistică. Giullian se căsătorește cu Stuart, deoarece dorește siguranța pe care acesta i-o oferă, însă, între timp, Oliver începe să o curteze, iar ea se lasă cucerită de personalitatea lui.

large18.jpg

Am mai spus și înainte că, la un moment dat, nu mai știam de partea cui să fiu. Îmi părea rău pentru un personaj, îl înțelegeam pe altul,  eram de partea lui, mai târziu de partea ei… eram într-o totală învălmășeală. Aș fi putut să o acuz pe Giullian, dar n-am văzut în ea genul de persoană pe care poți să o urăști. Mi-a părut rău de Stuart, dar aș fi vrut să accepte situația și să treacă mai departe. Cât despre Oliver, am înțeles că a mers pe zicala „Nu poți spune inimii ce să simtă.”, dar totuși… soția celui mai bun prieten? E prea mult.

“I’ve always thought you are what you are and you shouldn’t pretend to be anyone else. But Oliver used to correct me and explain that you are whoever it is you’re pretending to be.”  ― Julian Barnes, Talking It Over

Mi-a plăcut felul în care este scrisă cartea. Te simți de parcă ai sta într-un bar, iar la masa ta se așează, pe rând, fiecare personaj și îți spune povestea lui, propria variantă. Iar ei fac acest lucru prin rotație și, astfel, tu reușești să obții mai multe unghiuri din care să privești ce se întâmplă. În plus, le este conturată mult mai bine personalitatea și reușești să distingi diferite trăsături la fiecare. Cred că din acest punt de vedere, este una dintre cele mai bune cărți citite de mine, chiar mă încumet să-i acord și locul 1.

Totuși, am acordat doar 4/5 stele. Am considerat că i-a lipsit ceva și nu am putut să-i dau punctaj maxim. Sunt curioasă în privința celorlalte cărți ale lui Barnes. Din câte am înțeles, majoritatea sunt triste, se pare că eu am avut norocul să dau peste una ușor amuzantă.