Recenzie – Clopotul de sticlă de Sylvia Plath

15980215

Descriere: Un roman ce a reprezentat pentru tinerii anilor ’70 ceea ce era De veghe in lanul de secara pentru tinerii zbuciumatilor ani ’50.

Clopotul de sticla, un roman al ratacirii si regasirii, al instrainarii si redescoperirii de sine, brodeaza povestea zbuciumata a frumoasei Esther Greenwood. Uimind prin ritm si umor, prin dezinvoltura si ironie, cartea reprezinta, inainte de orice, o radiografie a unuia dintre cele mai zbuciumate suflete feminine ale secolului XX.

Recenzie: Momentul acela când îți faci o imagine despre o carte, iar când începi să o citești, îți dai seama cât de departe ai fost de realitate. Romanul este în mare parte o autobiografie a autoarei, însă nu știu cât la sută este adevărat din tot ceea ce am citit. Până să citesc cartea, auzisem la mulți că este o poveste cu adevărat șocantă, care-ți va dezvălui o realitate cruntă. Personal, această afirmație mi se pare exagerată.

„Mă simţeam inertă şi pustie, aşa cum se simte, probabil, miezul unei tornade, mişcându-se plictisit în centrul harababurii din jur.”

Începutul ne-o prezintă pe Esther Greenwood ajunsă la New York, fiind câștigătoarea unui concurs organizat de o revistă de modă. Pentru o lună, ea devine angajata acelei reviste, având posibilitatea să intre în contact cu tot felul de oameni. Și, din acest moment, mi-am dat seama că eu și Esther suntem total diferite. Dacă aș fi avut parte de o astfel de șansă, aș fi profitat cât puteam de mult de ea, să-mi fac bine treaba și să-mi creez cât mai multe relații în acea lume. Ea mi-a dat impresia că aștepta să treacă mai repede luna, se mulțumea cu simplul fapt că a reușit să-și strângă câteva economii. Avea posibilitatea de a transforma toată povestea în propria rampă de lansare, însă, în loc să profite, ea își lasă soarta la voia întâmplării. Participă la tot felul de întâlniri la care nu se simte bine, ajungând în preajma unor oameni ce nu o pot ajuta, ci doar îi fac mai mult rău. Pot doar să cred că acesta a fost un prim semn al depresiei ce avea să urmeze.

large-36

 

Și așa am ajuns la tema principală a romanului, anume depresia. Titlu este o metaforă și desemnează felul în care vede autoarea această stare, un clopot de sticlă înăuntrul căruia se află chiar ea. În urma mai multor întâmplări, Esther ajunge în această situație. După experiența de la New York și refuzul primit din partea organizatorilor unui curs de scriere creativă, ea nu-și mai găsește locul și decide să se izoleze complet. Nu știe ce vrea să facă în continuare, nu mai are mari așteptări de la viață și dorește să sfârșească totul, cât mai repede.

„Pentru persoana din cupa clopotului, pustie şi nemişcată precum un prunc mort, lumea însăşi este un vis urât.”

Se observă o detașare față de restul lumii, de parcă ea s-ar afla singură pe un mal, iar restul pe cealaltă parte, neexistând niciun mod prin care să comunice. Din cauza faptului că se afla într-o perioadă în care să fii diferit era egal cu să fii bolnav, Esther ajunge într-o situație în care singura scăpare este să mimeze normalitatea.

După ce am terminat cartea, am aflat mai multe despre Sylvia și am realizat faptul că ea și-a spus propria poveste în acest roman. Totodată am aflat că, spre deosebire de Esther, Sylvia a reușit să-și ducă planul la bun sfârșit

large

Mi s-a părut ciudată asemănarea cu „De veghe în lanul de secară”, deoarece nu văd un punct comun evident între cele două. Deși am citit acum ceva timp cartea lui Salinger, știu că personajul principal doar trecea printr-o perioadă puțin confuză în viața lui de adolescent, nicidecum printr-o depresie, în care să-și dorească să se sinucidă. Esther a trecut adolescență, deci nu putem vorbi aici de un copil debusolat, ci de o tânără în toată firea..

O carte destul de diferită, scrisă din întâmplări reale, într-un stil plin de sarcasm. Zguduitoare pentru destul de mulți cititori, dar previzibilă pentru cei realiști. Sunt curioasă de filmul făcut după acestă carte. Nu știam că există unul, dar am aflat de la un cititor al blogului, am văzut trailerul și m-a intrigat gândul de a vedea cartea pusă în scenă.

Mulțumesc mult Târgul cărții pentru șansa de a citi această carte!

Recenzie – Despre dragoste și alți demoni de Gabriel Garcia Marquez

despre-dragoste-si-alti-demoni-de-gabriel-garcia-marquez

Descriere: In 1942, intr-o manastire din America Latina sunt scoase la lumina ramasitele lumesti ale unei adolescente, Sierva Maria de Todos Los Angeles. Splendida ei podoaba capilara masoara douazeci si doi de metri lungime… Sa fie oare aceasta descoperire fructul imaginatiei inflacarate a autorului? Reala sau fictiva, ea reprezinta punctul de plecare al unei inedite povesti de dragoste, desfasurate pe fundalul pitoresc si decadent al Cartagenei, la mijlocul secolului al XVIII-lea.
Sierva Maria este muscata la varsta de douazeci de ani de un caine. Banuind-o de turbare sau ca ar fi posedata de diavol, Inchizitia o trimite la o manastire, unde, alaturi de exorcistul ei, Don Cayetano Delaura, traieste o pasiune nebuna, distructiva si, prin urmare, blestemata…
Prin aceasta capodopera situata la cumpana dintre istorie si legenda, misticism si erotism, Gabriel Garcia Marquez depaseste granitele realismului magic. Poezia si maiestria stilului sau transforma aici scena magicianului aventurier intr-un minunat iconostas baroc.

Recenzie: De când am „pățit-o” cu Un veac de singurătate, mi-am zis că nu mă voi mai atinge de acest autor prea curând. Deși poveștile lui mă prind într-un fel, stilul de a scrie al lui Marquez nu este printre preferatele mele, făcându-mă să mă plictisesc și să-mi pierd interesul foarte repede. Faptul că am ales această carte s-a datorat în mare parte titlului și numărului mic de pagini. E o carte prea scurtă ca să ai timp să te plictisești de ea, nu? Surprinzător este că întreaga poveste mi-a plăcut mai mult decât mă așteptam, însă tot rămân cu ideea că autorul are momente în care parcă te provoacă să intri într-un reading slump.

„Oamenii nebuni nu sunt nebuni, dacă cineva acceptă raționamentul lor.”

După de am citit descrierea, despre fata dezgropată, cu podoaba ei capilară extrem de lungă, mi-am creat anumite scenarii în cap, ceva mai fanteziste. Credeam că acțiunea va fi mult mai complexă, dar, din păcate, din acest punct de vedere am fost dezamăgită. Totuși, nu pot afirma că este un dezastru total. O poveste de iubire dintre o fată, ce este văzută ca o posedată de cel rău, și cel care ar trebui să o exorcizeze n-are cum să treacă neobservată.

large-14

 

Sierva Maria este o fată ce, încă de la naștere, a fost renegată de mama ei și al cărei tată a avut mai mereu o atitudine indiferentă față de ea. Astfel, ea și-a petrecut mai tot timpul cu sclavii familiei, niște băștinași, de la care aceasta împrumută limba, anumite obiceiuri, iar comportamentul îi este total influențat de prezența acestor oameni. Deși compania lor i-a alinat oarecum existența, atunci când este mușcată de un câine turbat, personalitatea ei nu face decât să-i inducă pe oameni în eroare, considerând-o o posedată, cu ieșiri necontrolate și periculoasă pentru cei din jur, dar și pentru ea însăși. Tatăl decide să o ducă la o mânăstire, un loc care-i va schimba complet destinul.

„Pentru tine m-am născut, pentru tine am viață, pentru tine voi muri, pentru tine sunt acum pe moarte.”

Dacă pot afirma ceva despre Marquez, ar fi că nu duce lipsă de imaginație și o doză de ciudățenie. După cum probabil v-ați dat seama, povestea este diferită față de ceea ce puteți întâlni în alte cărți, complet lipsită de clișee și, datorită acestui lucru, am apreciat cartea. Îmi aduce ceva nou, mă scoate din zona de confort și-mi pune imaginația la încercare. Ideea de dragoste interzisă a fost folosită de foarte multe ori, de la clasicul Romeo și Julieta până în prezent, și tind să cred că va fi folosit în continuare, însă, îmi place ca acest subiect să fie găsit sub diferite ipostaze, care mai de care mai interesantă. Ideea de iubire, dintre o fetiță, considerată posedată de demoni, și un om al bisericii, cu ceva ani mai în vârstă, m-a șocat inițial. Mi s-a părut atât de dubioasă și mi-a adus aminte de Lolita, dar la un cu totul alt nivel. Mi-a luat ceva timp să mă acomodez cu acest cuplu sau cel puțin asta cred eu, că m-am acomodat. Deși ar fi fost loc de mai bine, nu pot spune că povestea e rea, reușind să mă surprindă în anumite momente.

large-15

Cât despre celălalt element din titlu, „demonii”, aici este discutabil. Ce mi-ar fi plăcut să dezbat un astfel de titlu la ora de română. :)) În primă fază, m-am gândit că s-ar putea referii la faptul că Maria era considerată posedată. Mai târziu, când am văzut comportamentul celor de la mânăstire, mi-a fost foarte ușor să-i asociez și pe aceștia cu niște demoni, chiar dacă erau „slujitori ai Domnului”. Însă, în ultimă fază, fiind martoră la povestea de iubire, n-am putut să-mi opresc mintea să nu compare acea dragoste cu niște demoni, ce te împing să faci orice pentru ființa iubită, să-ți pui toată viața în pericol pentru ea și să speri orbește la un viitor liniștit.

„Ceea ce este esențial, prin urmare, nu este că nu mai crezi, ci că Dumnezeu continuă să creadă în tine.”

Sfârșitul m-a luat puțin pe nepregătite. Am simțit o oarecare nehotărâre, într-un moment părea că totul o să se termine bine, iar în altul părea că personajele sunt fără scăpare. Ce a ales autorul pentru ele, rămâne să aflați singuri.

Personal, încă nu sunt lămurită dacă îmi place sau nu Gabriel Garcia Marquez, dar, pentru că uneori pot deveni o masochistă când vine vorba de citit, cândva cred că voi citi și Dragostea în vremea holerei. Ce am de pierdut?

Mulțumesc mult Târgul cărții pentru șansa de a citi această carte!

Recenzie – Parfumul de Patrick Suskind

parfumulDescriere: Romanul Parfumul a fost tradus în 47 de limbi, vândut în peste 16 milioane de exemplare şi ecranizat în 2006 de Tom Twyker, cu Ben Whishaw şi Dustin Hoffman în rolurile principale.
În Provenţa secolului al XVIII-lea, viaţa locuitorilor din oraşul Grasse se scurge în ritmul dictat de cele mai înmiresmate flori: iasomia, lavanda, tuberoza şi trandafirul. Până când, într-o vară, dimineţile parfumate încep să fie prilejul unor descoperiri macabre: trupurile goale ale unor fete nubile, ucise cu o lovitură în moalele capului. Nimeni nu ştie cine e criminalul, nici adevăratul motiv ce îl împinge să le ia viaţa acestor tinere. Pentru Jean-Baptiste Grenouille, căci umilul ucenic parfumeur al văduvei Arnulfi, este vinovatul, frumuseţea de-abia îmbobocită a victimelor sale este asemenea unei flori rarissime, care împrăştie în jurul ei efluvii preţioase. Din aceste efluvii sublime, Grenouille va distila cel mai primejdios parfum din lume.

Recenzie: Deși încerc pe cât se poate să respect regula „cartea înaintea filmului”, în cazul acesta n-a fost posibil, deoarece am văzut filmul acum câțiva ani, când nu citeam cine știe ce și clar nu știam că ar fi putut exista o carte, după care a fost făcut filmul. Dar, trecând atât de mult timp, știam într-o mică măsură acțiunea, habar n-aveam de detalii, iar cei ce au făcut filmul s-au depărtat puțin de povestea din carte.

„O forţă cu mult mai mare decât cea a aurului, a torţei şi chiar a morţii: irezistibila capacitate de a inspira oamenilor iubire.”

Încă din titlu, „Parfumul”, ne dăm seama că în carte vom avea parte de o mulțime de imagini olfactive, iar autorul chiar nu are nici o reținere în a le folosi. Primele capitole ne introduc în Franța secolului al XVIII-lea, unde toate locurile sunt împânzite de duhoare. Într-un mediu caracterizat prin miros de pește putrezit, transpirație și detergent prost, se naște Grenouille, ființa cu cel mai fin nas din lume, cu cel mai dezvoltat simț olfactiv, dar care nu-și poate percepe propriul miros. De altfel, nimeni nu poate și asta îl face atât invizibil, cât și ciudat în ochii celora pe care îi întâlnește.

large-3

„Sufletul fiinţelor este parfumul lor.”

Grenouille trece pe parcursul vieții lui prin mai multe etape. Povestea lui începe din Paris, unde rămâne orfan încă de la naștere, crește într-un orfelinat și ajunge să fie vândut ca slugă, iar la sfârșitul acestei etape, întâmplător sau nu, ajunge ucenicul unui parfumier din Paris. A doua etapă este când pleacă în munți, departe de orice urmă omenească, fiind doar el și natura. A treia etapă începe când el devine frustrat de faptul că nu are un miros specific, nu-și cunoaște propriul miros și decide să se întoarcă printre oameni, cu scopul de a crea cel mai minunat parfum.

„El avea puterea. A ținut-o în mână. O putere mai mare decât puterea banilor sau puterea groazei sau puterea morții: o putere invincibilă de a controla iubirea omenirii. A existat doar un singur lucru pe care această putere nu l-a putut face: nu l-a putut face capabil să se miroasă.”

Nu am putut să nu remarc faptul că, în film, Grenouille mi-a stârnit și un oarecare sentiment de milă, pe când în carte, tot descoperit a fost un monstru lipsit de orice fel de bunătate. Urmărindu-l pe tot parcursul drumului său, n-am văzut altceva decât ură pentru tot ce există. Probabil, dorința lui de a construi cel mai uimitor parfum și dăruirea cu care vrea să-și ducă scopul la îndeplinire sunt singurele care-i mai dau o urmă de umanitate. În  rest, este exact cum ziceau celelalte personaje: „un om al diavolului”.

large32

Citind acestă carte, mi-am adus aminte de dezbaterile de la Română, când vorbeam de „condiția omului de geniu, în societatea în care trăiește”, pentru că personaju acesta mi s-a părut un geniu, deși nu se încadrează în tiparele normale. Prin mai tot ce a făcut, putem găsi urmele unui om de geniu. De la cum a reușit să ajungă ucenicul parfumierului, la cum a reușit să-și pună talentul pe hârtie, prin formule, la dorința lui de a sta cât mai departe de societate și de oameni, de a se izola cu totul, la planul pe care l-a pus la cale pentru a deține acel parfum unic și până la deznodământul întregii povești.

„… talentul nu înseamnă nimic, în timp ce experiența, dobândită în umilință și cu muncă grea, înseamnă totul.”

Singurul minus pe care l-am găsit a fost faptul că uneori întreaga poveste poate deveni ușor monotonă, lipsită de o anumită dinamică. Exceptând acest lucru, mi-a plăcut cartea și o recomand cu drag.

Mulțumesc mult Târgul cărții pentru șansa de a citi această carte!

Recenzie – Marele Gatsby de F. Scott Fitzgerald

marele-gatsby-top-10-editia-2013_1_fullsizeDescriere:  Romanul a fost ecranizat, avandu-i in rolurile principale pe Leonardo DiCaprio, Carey Mulligan si Joel Edgerton.

Un tanar fascinat de visul american, proaspat venit la New York si doritor de succes, Nick Carraway, impartaseste povestea transformarii lui James Gatz in Jay Gatsby. Pe fundalul unei Americi prospere, dar haotice, Gatz, minat de mirajul iubirii fata de Daisy Buchanan, isi schimba viata, devenind din student la Oxford gangster, traficant de bauturi alcoolice si apoi milionar. Iubirea sa pentru Daisy nu se implineste insa; ramane povestea donquijotesca a Marelui Gatsby, desfasurata odata cu un iluzoriu, nesfirsat American dream.

 

Recenzie:  Marele Gatsby ne demonstrează cum iubirea, cu tot ce presupune ea, te poate schimba în cel mai drastic mod, fie în bine sau în rău. În cazul personajului nostru, iubirea l-a făcut să vrea să evolueze, să devină cât se poate de bun, chiar dacă asta a însemnat să pătrundă într-o lume nu prea drăguță.

Am vrut să citesc această carte, chiar dacă văzusem filmul acum câțiva ani. Oricum nu-mi mai aminteam o mare parte din acțiune, deci a fost un moment destul de bun pentru a o citi. Partea proastă e că în ultimul timp gândul meu tot zboară în diferite părți, deci sunt singură că mi-au scăpat multe amănunte și detalii.

Acțiunea este prezentată din punctul de vedere a lui Nick Carraway, un tânăr ce se ocupă cu speculațiile la bursă. El se mută din vest în partea de est a Americii, găsindu-și o căsuță liniștită, chiar în apropierea lui Jay Gatsby, un bărbat bogat, misterios, care este gazda unor petreceri  pline de  strălucire, muzică bună, mâncăruri și băuturi extravagante.

Naratorul nostru, Nick, nu este nici pe departe în centrul atenției, el este doar un martor pe parcursul întregii cărți. El descoperă, odată cu noi, cine este omul din spatele acestor petreceri renumite, vrea să înlăture misterul, să vadă adevărata față a lui Gatsby și, prin acest lucru, el de deosebește de ceilalți musafiri. Nick vrea să cunoască gazda, nu doar să se bucure de ce i se oferă.  Acesta cred că e și unul din motivele pentru care Gatsby își pune toată încrederea în Nick, chiar dacă îl cunoaște de puțin timp. El îi destăinuie despre iubirea pe care o simte pentru verișoara lui Nick, Daisy, care este măritată și mamă a unui copil. Noi descoperim cum a început povestea lor de iubire, în urmă cu 5 ani, și cum soarta a decis să-i despartă.

large

Personajele sunt de bine conturate, personalitățile lor făcându-le să pară extrem de reale. Sincer, eu am urât-o pe Daisy. Am urât-o pentru superficialitatea sa, pentru faptul că mi se părea o femeie slabă, fără pic de judecată și extrem de ușor de influențat. În afară de frumusețe și de zâmbetul acela „superb”, nu înțeleg ce altceva a putut găsi Gatsby atrăgător la ea. Ba chiar mai mult, și-a condus întreaga viață în scopul de a o recâștiga pe Daisy și de a o face să rămână alături de el.

Sfârșitul mi s-a părut extrem de trist, nu pentru  momentul în sine (cei care au citit-o știu la ce mă refer), ci pentru ceea ce a urmat. Ultimele 20 de pagini nu făceau altceva decât să sucească cuțitul în rană din ce în ce mai mult.

Deși este scurtă, cartea conține tot ceea ce trebuie pentru a fi o carte bună. Plină de emoție, acțiune și sfârșindu-se ca o tragedie, Marele Gatsby constituie una dintre „must-read”-urile oricărui cititor.

Citate:  „Cine nu judecă şi nu condamnă lasă loc unor speranţe nelimitate.”

„Aveam acea convingere familiară că viaţa începea din nou odată cu venirea verii.”

„Gatsby crezuse până la urmă în luminiţa aceea verzuie, într-un viitor fremătător, care se îndepărtează însă cu fiece an în faţa noastră. Ne-a scăpat o dată, dar ce importanţă are… mâine o să fugim mai repede, ne vom întinde braţele mai departe… Şi tot aşa, până într-o dimineaţă… şi tot aşa, trecem de la o zi la alta, bărci împinse de curent, împinse fără încetare, tot mai înapoi, în trecut.”

Recenzie – Portretul lui Dorian Gray de Oscar Wilde

3_oscar_wilde_portretul_lui_dorian_gray_cvr_new-1_1Descriere: Faceţi cunoştinţă cu Dorian Gray, tănâr, rafinat, inteligent şi nespus de frumos. Un tănăr care ascunde un secret teribil în spatele unui portret ascuns, un secret ce-l face să omoare şi să ameninţe, să urască şi să-şi dorească moartea. Toate astea datorită unei dorinţe puse cu mult timp în urmă.

Dorian Gray îi face faţă lui Basil, pictorul care i-a făcut monstruosul portret, şi lui Harry care pare tot mai curios de atitudinea schimbătoare a lui Dorian. Totul decurge rapid şi fermecător, unde doar clasicul Wilde a ştiut cum să pună problema şi unde doar mâna sa dibace a putut compune o asemenea operă.

Recenzie:  Mi se pare fascinant cum o carte scrisă acum zeci de ani poate încă să lase un cititor mut, deși vremurile nu mai sunt aceleași, iar societatea și gândirea oamenilor se presupune că s-a schimbat. Noi îi numim pur și simplu „clasici”. Fie că ne place sau nu, trebuie să acceptăm că aceste cărți se află la baza literaturii și, din când în când, poate ar trebui să mai aruncăm câte un ochi și pe la ele.

Toată cartea se învârte în jurul a trei personaje care se influențează reciproc: Basil Hallward, Dorian Gray și Lordul Henry. Dorian Gray este un tânăr frumos, dar extrem de inocent și „necopt”. El se lasă pictat de artistul Basil Hallward, din mâinile căruia iese o adevărată capodoperă, redând cu foarte mare exactitate realul. Cel de-al treilea personaj, Lordul Henry este cel care doar asistă, lăsându-se purtat de curiozitate, el însuși transformându-se într-o curiozitate pentru tânărul Dorian.

Pe parcursul cărții, suntem martorii schimbărilor petrecute în interiorul lui Dorian. Zic interiorul, deoarece exteriorul nu suportă nici o modificare, el rămânând același în decursul câtorva zeci de ani. Tinerețe fără bătrânețe. Frumos, nu? Ei bine, nu. Acest cadou devine foarte repede un blestem. Fără nici un semn vizibil lăsat pe trupul său, el devine un om fără scrupule, doar tabloul pictat de Basil îi mai poate arăta adevăratul său suflet și ce ar fi trebuit să pățească.

Atât finalul în sine, cât și scenele dinaintea lui, m-au luat prin surprindere. Chiar nu aveam nimic în minte despre cum s-ar putea termina toată povestea, am fost prea captivată de ceea ce citeam pentru a mă gândi la un posibil sfârșit, dar, după cum probabil vă imaginați, și de această dată este vorba despre o lecție de viață: degeaba ai un chip frumos, sufletul e cel ce te definește.

Ah, era să uit. Pe parcursul lecturării, veți da peste un capitol destul de nelalocul lui (cei ce au citit-o deja, probabil știu la ce mă refer), sfatul meu ar fi ca în cazul în care n-aveți destulă răbdare, să săriți peste el. N-are rost să vă stricați cheful de citit. 🙂

Portretul lui Dorian Gray a intrat cu ușurință în topul cărților mele preferate. Vă las câteva citate dintre zecile, poate sutele, pe care le veți găsi în această carte.

„Acesta este unul dintre marile secrete ale vieții – să-ţi vindeci sufletul prin intermediul simțurilor și simțurile prin intermediul sufletului.”

„Totdeauna! Iată un cuvânt spăimântător. De câte ori îl aud, mă cutremur. Le place atât de mult femeilor! Distrug orice poveste romanțioasă străduindu-se să o prelungească la infinit. De altminteri e și un cuvânt lipsit de înțeles.”

„Viața nu este guvernată de voință sau de intenții. Viața e o chestiune de nervi, de fibre, de celule alcătuite încet, în care gândul se ascunde și pasiunea are visele ei.”

„A defini înseamnă a limita.”

Recenzie – Romanul adolescentului miop de Mircea Eliade

romanul20adolescentului20miopDescriere: Ramas vreme de aproape sase decenii in manuscris, primul roman al lui Mircea Eliade a constituit la aparitie o adevarata revelatie pentru publicul romanesc. La sfarsitul anilor ’80, iubitorii literaturii sale descopereau astfel un cu totul alt scriitor decat cel cu care se obisnuisera pana atunci. Si totusi, romanul acesta de prima tinerete, scris ca un jurnal, ba chiar avand la baza un jurnal, pare sa-i fi pecetluit autorului destinul de prozator. In capitolele sale se dezvaluie intr-adevar sorgintea confesiva a multora din scrierile sale literare de mai tarziu: „Viata se vietuieste inainte, iar eu scriu ceea ce a vietuit“, noteaza undeva eroul romanului, tanar licean care-si propune sa scrie o cronica a adolescentei cum nu s-a mai scris. Si, lasandu-se purtat de meandrele cotidianului, imbatat de puterea pe care i-o confera transcrierea imediata a acestora, Eliade face intr-adevar un portret autentic al adolescentei, alcatuit din jocul prieteniilor si al iubirilor, din framantarile si aspiratiile caracteristice varstei, din urmarirea incordata a fagaduielilor viitorului, din privirea necrutatoare aruncata lumii adultilor.

Recenzie:

„Am aflat un singur lucru, pe care-l bănuiam, însă, de mult: că eul meu din ceasul acesta nu e asemenea celui din ceasul trecut și cu atât mai puțin celui din ziua trecută. Ceea ce m-a uluit. Nici nu mai înțelegeam acum rostul hotărârii mele de a-mi găsi sufletul. Dacă sufletul meu nu e unu, ci o infinitate, cum l-aș recunoaște pe cel adevărat?”

Cum puteam să încep o astfel de recenzie decât cu un citat? Zic asta pentru că această carte este plină de citate. Citate despre viața, citate despre adolescență, citate despre suflete, au existat atât de multe citate în care mă regăseam sau doar îmi plăceau, încât nu știam pe care să-l mai notez.

Îmi doream de foarte mult timp să citesc această carte deoarece majoritatea o recomandau ca fiind o carte cu și despre adolescenți, pe care doar un adolescent, la rândul lui, o poate înțelege la adevărata ei valoare. Și fraza aceasta cred că a cuprins cel mai bine esența celor 200 și ceva de pagini.

Aș putea să o compar cu The perks of being a wallflower (recenzie aici), dat fiind că ambele cărți abordează același subiect, dar diferențele sunt de la cer la pământ. Romanul adolescentului miop nu are un fir narativ clar sau o acțiune precisă care ar putea fi povestită, iar dacă m-ar întreba cineva ce se întâmplă cu exactitate în carte, n-aș putea să răspund. Aici am întâlnit momente din viața unui licean și frânturi din suflet lui. Ne-au fost împărtășite temerile, prejudecățile, dramele, iritările sau fericirile lui, care le oglindesc foarte bine pe ale noastre.

Am văzut că majoritatea celor ce au citit cartea, s-au regăsit în ea și asta mi-a dat puțin de gândit. Adică mai toți strigăm sus și tare cât de neînțeleși suntem și că nimeni nu mai are aceleași probleme ca noi și că noi suntem cei mai oropsiți, dar nu ne-am oprit niciodată din văitat pentru a ne uita la cel de lângă noi și a ne întreba: Băi, e posibil ca și el să se simtă la fel? Recunosc, nici eu nu fac asta, țin în mine tot, îmi ascund sentimentele, le țin bine închise și nu le dau drumu prea des afară. Nu obișnuiesc să vorbesc despre temerile, visele, speranțele sau aspirațiile mele și de foarte puține ori m-am gândit că ceilalți fac același lucru ca mine, iar dintr-o dată dau de cartea asta care îmi reflectă în exactitate multe dintre sentimente. Ideea aceea că „Suntem diferiți, avem personalități diferite, nu ne asemănăm între noi” mi s-a părut pentru prima dată atât de falsă. Da, poate suntem diferiți, dar în interiorul nostru se află extrem de multe sentimente care ne aseamănă între noi. Nu știu cât de clară am fost, dar am simțit nevoia să vă spun aceste lucruri, poate nu sunt singura nebună care crede asta. :))

Revenind la carte, cred că este una dintre cărțile pe care orice adolescent trebuie să o citească și, de asemenea, care ar provoca oamenilor maturi o nostalgie strașnică.

Închei în aceiași notă în care am început, cu câteva citate:

„Nu mi-a plăcut să am prieteni. N-am vrut să-mi descopăr sufletul adolescenților livizi și melancolici. Mândria că port în mine o taină pe care n-o ghicește nimeni mi-ajungea.”

„A trecut un an. Şi n-a murit nici unul dintre noi, dar parcă am murit mulți.”

„Aș suferi mai mult dacă aș fi respins. Iar eu vreau să înving întotdeauna. De aceea mă arăt retras, disprețuitor. Nădăjduiesc într-un timp când munca mă va înalta destul ca să atrag privirile. Suferințele mele, până atunci, nu le va cunoaște nimeni.”

Recenzie – Mândrie și Prejudecată de Jane Austen

mandrie-si-prejudecata_1_fullsizeMomentul acela când toată lumea iubește o carte și tu ești ceva de genul : Eh, nu m-a dat pe spate.

În primu rând, să fac un scurt rezumat pentru cei ce n-au citit-o încă. Avem în prim plan familia Bennet, domnul și doamna Bennet și cele 5 fiice ale lor: Jane, Elizabeth, Mary, Lydia și Kate. Totul începe atunci când la Longbourn se mută domnul Bendley, un tânăr bogat. Normal că acest lucru produce anumite schimbări într-o familie cu 5 fete nemăritate. Se organizează un bal, unde domnul Bendley pune ochii pe Jane, fiica cea mare, dar la bal își face apariția și prietenul său, domnul Darcy, un tânăr extrem de frumos, dar cu un comportament cam dezagreabil. El intră într-un fel de conflict cu Elizabeth, cea de 2-a fiică a familiei Bennet, și au loc tot felul de înțepături între ei. Domnul Darcy se lasă condus de mândrie, iar Elizabeth lasă prejudecățile să pună stăpânire pe gândirea ei.

De aici descoperiți voi ce se întâmplă,

Nu pot să zic că urăsc cartea, i-am dat chiar 4 stele (defapt erau 3.5, dar am fost darnică). În ansamblu, e o carte foarte bună, despre societatea de la începutul sec. al XIX-lea, despre oamenii de atunci și despre depășirea barierelor impuse de statutul social.

Ceea ce m-a nemulțumit la această carte a fost lipsa acțiunii. Tot ce fac aceste personaje e să se plimbe prin diferite orașe, la diferite rude, să se certe și să se contrazică între ele, să-și facă griji că X-ulescu nu le acordă destulă atenție și să organizeze baluri. Mai eram și în perioada cu teste și teze, iar răbdarea mea pentru astfel de cărți era aproape de 0.

Personajele, ca tipologii, au fost reușite și foarte originale.

Elizabeth este o femeie puternică, deștepată și se ghidează după anumite principii în viață. Am apreciat-o foarte mult pentru caracterul ei. Sincer, dacă aș fi avut parte de o eroină cu capul în nori, naivă și ușor de prostit (da, bat puțin apropo la Jane), aș fi pus cartea frumos într-un colț al bibliotecii și nu m-aș mai fi apropiat de ea prea curând.

Pe domnul Dancy nu l-am apreciat la fel de mult, dar cred că asta era ideea: să-l urăști la început, ca la sfârșit să-ți dai seama ce deosebit și special e el și cum iubirea chiar transformă oamenii. Waw, insensibila de mine n-a prea fost prinsă de chestia asta. Să zicem că la sfârșit l-am înțeles doar pe jumătate (se datorează și faptului că, în mintea mea, acest personaj arăta extrem de bine :)) ).

Mi-a mai plăcut de domnul Bennet, tatăl fetelor, pentru felul lui de a gândi și de a se comporta. Însă cred că în tinerețe era foarte iresponsabil, altfel nu-mi imaginez cum a putut să ia de soție o femeie ca doamna Bennet.

Per total, Mândrie și Prejudecată este o carte bună, dar cam lipsită de acțiune. Este un clasic și consider că ar trebui să-l citiți măcar o dată-n viață

Citate:

„Nimic nu este mai înşelător decât falsa modestie.”

„Voi renunţa atunci la orice aşteptare, la orice dorinţă de a fi statornic. Dacă se va mulţumi doar să mă regrete, când ar putea obţine afecţiunea mea, voi înceta să mai regret eu însumi în vreun fel.”

„Gândeşte-te la trecut numai în măsura în care amintirea lui îţi aduce bucurie.”