Currently reading #6

Hey, hey, hey! Uitasem cât de așteptate sunt weekend-urile în timpul școlii. Serios vorbind, e atât de satisfăcător atunci când știi că a doua zi nu vei fi trezită la 6 dimineața de bipăitul unei alarme, pe care ai sparge-o cu cel mai mare drag, dacă n-ar fi încorporată în propriul telefon. Totuși, azi e duminică, e ca cum nu poți să te bucuri pe deplin de timpul rămas, deoarece știi că urmează un alt început de săptămână. Eh, ne conformăm!

De un lucru sunt mulțumită, nu m-am lăsat de citit și chiar am terminat două cărți de când am început școala. Am fost mult mai leneșă la începutul lunii. Și ar mai fi faptul că încă sunt aici și postez, nu s-a mai întâmplat incidentul de anul trecut. Azi vreau să vă vorbesc despre a treia carte pe care am început-o: „cartea de rezervă”. Mda, ăsta este singurul nume pe care i l-am putut găsi, nu mi-a venit altceva în minte.

14442706_1205968326142983_605106908_n

Este vorba de Exuvii, scrisă de Simona Popescu. Am ajuns la pagina 40, dar mi-am făcut, cât de cât, o părere. Mi se pare genul de carte pe care eu, personal, nu o pot termina dintr-o dată. N-are o acțiune propriu-zisă, este alcătuită din mici frânturi din viața protagonistei. Imagini, locuri, întâmplări, mirosuri, arome…  majoritatea scurte amintiri din copilărie. Autoarea trece foarte repede de la un subiect la altul. Singurul impediment, pe care l-am avut în terminarea cărții dintr-o suflare, a fost stilul de scriere. L-am putea caracteriza greoi, dar este un cuvânt mult pre comun. Exuvii nu poate fi citită superficial. Dacă faci asta, nu vei rămâne cu nimic de pe urma ei. Vei trece printre acele pagini, exact ca gâsca prin apă. Are nevoie de o anumită doză de atenție. E simplu: n-ai răbdare pentru ea, mai bine nu o citești. De asta prefer să o deschid doar din când în când. O car cu mine peste tot, iar când prind un moment bun, fie într-o oră în care nu face efectiv nimic, fie în autobuz sau mai știu eu unde, o deschid numaidecât.

V-am spus în mare parte care este treaba cu această carte, nu știu dacă voi reveni cu o recenzie, dar sper să fiu surprinsă plăcut în continuare. Vă las descrierea și sper să aveți o zi de toamnă frumoasă!

„Enigmaticul titlu al cartii spune, intr-un fel, totul: caci „exuviile” sint pieile lepadate, carcasele subtiri lasate in urma de fluturi atunci cind ies din pupe, invelisurile napirlite ale vietatilor care, crescind, se transforma cu totul. La fel facem si noi cu ipostazele noastre vechi, infantile, imature, pe care le ingropam in uitare. Simona Popescu, ea, nu poate si nu vrea sa le abandoneze: le stringe, le colectioneaza, le suprapune intr-un timp prezent care, ca intr-o sincronie perpetua, aduna toate virstele precedente la un loc. Credinta ei este ca psihologia individuala, identitatea, personalitatea isi pierd consistenta daca renunta la pasii anteriori. Nu sintem doar ce sintem, ci si ce am fost. Iar adevaratele abisuri ale fiintei se ascund in trecut, in experientele instrainate ale avatarilor care ne-au purtat numele.”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s