Recenzie – Orașe de hartie de John Green

Descriere: Lumea se răstoarnă cu doar câteva săptămâni înainte de terminarea liceului: Margo reapare în viața lui Quentin. În toiul nopţii, îmbrăcată în costum de ninja, gata pentru o nouă aventură. Extravagantă, frumoasă, imprevizibilă şi independentă, Margo l-a fascinat dintotdeauna pe Quentin. Îndrăgostit iremediabil de ea, o urmează orbeşte, încântat să ia parte la planurile jucăuşe şi vindicative ale ingenioasei Margo.

Numai că fata dispare iar. De data aceasta definitiv. Margo, fata visurilor care a fost întotdeauna o enigmă, acum devine un mister. Pentru Quentin. Care nu mai găseşte nimic altceva decât indicii… lăsate de ea pentru el. De aceea, decide să le urmeze.

Recenzie: Deși i-am acordat un punctaj destul de mic (3/5- mai mult 2.75/5), nu pot să zic că am fost dezamăgită. N-ai cum să fii dezamăgit de ceva de la care nu aveai prea multe așteptări, nu? Cert e că această carte mi s-a părut cea mai slabă dintre cărțile lui John Green (încă n-am citit Fulgi de iubire și Will Grayson, Will Grayson, dar acelea sunt în colaborare cu alți autori).

Nu vreau să-ncep să arunc din prima cu roșii în carte, așa că vă zic cu cea mai mare sinceritate: jumătate de ea e chiar mai mult decât okay. Începutul m-a entuziasmat destul de mult, acțiunea era alertă și pe alocuri erau faze amuzante cât să-mi smulgă un zâmbet. Credeam că am dat de ceva acolo, dar următoarele pagini după dispariția lui Margo mi-au demonstrat fix contrariu. Practic, muream de plictiseală. Au fost 100 și ceva de pagini sau mai mult, în care personajele astea stăteau și căutau indicii despre unde a plecat Margo. „Căutau indicii” sună bine, doar că ei nu găseau mai nimic, ci doar se plimbau prin clădiri părăsite pline de șobolani. (iupii)

Am trecut de partea asta și ÎN SFÂRȘIT se întâmpla ceva. Autorul s-a îndurat de noi și ne-a oferit puțină acțiune. Din nou m-am simțit ca la începutul cărții, îmi ziceam că cel puțin a reușit să facă ceva cu sfârșitul, dar m-am pripit și acum. Sfârșitul n-a avut nici cel mai mic sens. Așa zisa explicație nu are nici un pic de credibilitate.

Revin, dacă se mai micșorau paginile la partea aceea plictisitoare și dacă aveam alt sfârșit, cred că aș fi putut să-i dau chiar 4-5/5.

Oh, dar stați că mai am ceva de care să mă plâng, se pare că în această recenzie mă voi plânge cât pentru 5. Margo. Doamne, cât de antipatică mi-a fost tipa. Deși mulți o aseamănă cu Alaska, eu le văd în moduri diferite. La aspectul fizic recunosc că în mintea mea seamănă destul de mult și cred că autorul are o fixație în a crea personajele principale feminine după același tipar, însă, pe lângă caracterizarea lui directă, mai avem parte și de o caracterizare indirectă ce reiese acțiunile personajelor.(mă simt ca la ora de română)

Alaska avea câțiva prieteni, iar aceștia erau sinceri și țineau la ea. Nu erau populari, ci erau genul acela de persoane care se au bine cu mai toată lumea, adolescenți de treabă care știu să se facă plăcuți . Margo este fata populara, cu iubit super popular, cu prieteni falși, dar de asemenea populari. Nu, asta nu e tot, autorul vrea să o facă mai sufletistă și să spună că ea îi ruga pe tipii populari să nu se ia de cei mai cuminței („tocilarii”). Ce fată bună, nu? Nu, doar ipocrită. Se presupune că le ia apărarea, dar nu se obosește niciodată să vorbească cu ei, nici măcar cu prietenul ei din copilărie. „Bună! Ce mai faci?”. Neah, tipa e prea bună pentru asta.

Plus tot scandalul pe care l-a făcut când s-a hotărât să plece. Putea să se răzbune singură pe prietenii care au trădat-o și să plece. Dar nu… a fost nevoie să-l ia cu ea pe prietenul din copilărie (da, cel pe care nu-l băgase în seamă ani de zile) și după dispariția ei să lase intenționat indicii peste tot despre locul unde vrea să se ducă. Nu vrea să fie găsită, dar lasă indicii. E logic, cum să nu fie?

Nu cred că mai am altceva de adăugat. Aștept filmul, poate e una din acele excepții în care filmul e mai bun. Eh, visez și eu puțin.

Anunțuri

Bookmarks

După luuuungi încercări, am reușit să-i dau de cap laptop-ului care mi-a prăjit și ultimul nerv. Okay, ăsta e sfârșitul unei povești destul de funny. De trei zile, drăguțul și simpaticul acesta, cu ajutorul căruia scriu articolul, s-a decis că nu vrea să țină deschisă nici o pagină în Chrome/Internet Explorer mai mult de 5 minute. De ce? Nu știu și nici nu cred că voi afla prea curând. Iar eu, (a se citi cu un ton super ionic) mare specialistă în calculatoare, m-am gândit abia azi să apelez la cea mai simplă soluție: un antivirus. *aplauze frenetice din partea publicului* Da, v-am zis că-s mare specialistă, dar spre scuza mea nici nu știam că îl am instalat:))

Așa am reușit eu să stau despărțită de puiuțul meu trei zile, un nou record, însă m-am simțit de parcă lipsește un membru al familiei. Regina dramei sunt.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Revenim la titlu, doar nu l-am pus degeaba acolo.

De cele mai multe ori am observat că cititorii înrăiți sunt și colecționari de semne de carte. Știți voi la ce mă refer. Sigur ați văzut cel puțin o poză cu zeci de semne de carte, unele normale/obișnuite, altele speciale, cu tot felul de modele și mici trucuri prin care să le prinzi. Chiar acum câteva zile am văzut o astfel de poză și m-a trăznit întrebarea: de ce nu sunt semnele de carte la fel de importante și pentru mine?

Niciodată n-am participat la concursuri pentru swag-uri, niciodată nu am dat bani pe unele și niciodată nu mi-am dat interesul în a mi le face singură. Nu pot să zic că nu-mi plac, adică mi se par super drăguțe, dar pentru mine un semn de carte înseamnă fix ceea ce este: un obiect care-mi amintește unde am rămas cu cititul. De cele mai multe ori le folosesc pe cele de la Libris deoarece sunt mai apropiate de locul în care citesc, dar dacă știu că pauza nu-i prea lungă mai folosesc și telefonul sau telecomanda sau câte o hârtiuță.

11774501_903496456390173_902690020_n
Colecția unei necolecționare. :))

Voi ce credeți? Sunt importante semnele de carte? Aveți o colecție?

Recenzie – Oceanul de la capătul aleii de Neil Gaiman

Descriere: Oceanul de la capătul aleii începe cu o sinucidere. Apoi, printr-un şir de întâmplări mai mult sau mai puţin obişnuite, ajungem în faţa unei ființe dintr-o altă lume, o întruchipare a răului, care pune stăpânire pe familia unui puști de șapte ani. În ajutorul familiei vin locatarele de la ferma Hempstock: cea mai în vârstă declară că-și amintește de Big Bang, cea mai tânără pretinde că iazul de la capătul aleii este un ocean.

Neil Gaiman ne spune, cu harul său de povestitor, o poveste despre fantasmele copilăriei, despre cea dintâi limbă, limba creației, în care orice ai rosti devine real, despre adulții care nu sunt adulți decât în aparenţă, despre eternitatea copilăriei.

Un roman pe care fanii autorului britanic l-au așteptat timp de opt ani.

Recenzie: Știu că de obicei încep cu părțile bune, dar astăzi voi strica puțin tradiția. Am fost oarecum dezamăgită de această carte, dar asta s-a întâmplat doar pentru că așteptările mele au fost prea mari. Credeam că voi avea parte de o poveste simplă la prima vedere, iar la o analiză mai amănunțită dau peste anumite înțelesuri ascunse. Povestea a fost simplă, partea aiurea a fost că n-a avut nici un înțeles ascuns. Și eu care puteam să jur că mă va da pe spate.

Eh, a fost în mare parte și vina mea. Trebuia să fac mai multe cercetări despre ea sau măcar să citesc o recenzie (ceea ce nu fac niciodată, mă bazez mai mult pe instinct atunci când aleg o carte :)) )

„Nu mi-e dor de copilărie, ci de felul în care îmi făceau plăcere lucrurile mărunte, chiar dacă lucrurile importante se prăbușeau.”

Personajul principal, ajuns la vârsta maturității, se întoarce în locul în care a copilărit câțiva ani. De-ndată ce ajunge aici, el începe să-și aducă aminte momente groaznice din acea perioadă: cum nu avea prieteni și se refugia mereu în cărți, cum chiriașul lor s-a sinucis, cum bona sa era un spirit venit din altă lume, iar vecinele erau un fel de vrăjitoare. Ce pot să zic, a avut o copilărie destul de interesantă.

     „Eram un copil normal, adică eram egoist și nu tocmai convins de existența lucrurilor din afara mea. Aveam siguranța incontestablă că eu eram ce mai importat aspect al creației. Nu era nimic mai important pentru mine decât eu însumi.”

Faza amuzantă e că, deși n-a fost ceea ce căutam, cartea chiar mi-a plăcut. Am parcurs-o foarte ușor în timpul unei singure zi (mă rog, în jur de 5 ore adunate), deci clar n-a fost genul de lectură chinuitoare la care n-ai nici cel mai mic chef să te întorci. Autorul reușește să-mpletească extrem de bine elementele realiste cu cele fantasy, iar trecerea de la una la alta se face destul de delicat. A venit cu idei destul de originale. Adică, un spirit s-a ascuns în talpa băiatului atunci când el călătorea cu prietena sa vrăjitoare. Și băiețelul a încercat să-l scoată cu penseta. Nu știu dacă să zic: „cât de tare ” sau „cât de scârbos”. Îmi e foarte clar că, dacă aveam în jur de 8-9-10 ani, anumite scene ar fi avut un rol principal în coșmarurile mele.

    „-Nimic nu e vreodată la fel, a spus ea, nicio secundă mai târziu, nici peste o sută de ani. Iar oamenii se schmbă la fel ca oceanele.”

Mai e ceva ce mi-a plăcut. Personajul negativ, spiritul sau Ursula (pe numele ei de bonă malefică ce terorizează copiii), a fost creat extrem de bine. Am văzut că mulți spus că e groaznică și că n-o suportă, dar cred că acesta a fost scopul: să te facă să o urăști atât de mult încât să nu-i suporți prezența.

Mi-ar fi plăcut ca autorul să lungească mai mult anumite momente și să ne ofere mai mult explicații. De exemplu, când băiatul se bagă într-o găleată cu apă și ajunge în „ocean”. Aș fi vrut mai multe detalii despre acest ocean care joacă un rol destul de important în poveste, cuvântul chiar face parte din titlu.

      „Am văzut lumea prin care pășeam de când m-am născut și am înțeles cât era de fragilă, că realitatea pe care o cunoșteam era un strat subțire de glazură pe un tort de aniversare uriaș și întunecat, colcăind de larve, coșmaruri și foame.”

Recomand cartea, deși e destul de ciudățică și diferită de ceea ce am citit până acum, consider că merită o șansă.

The sick book tag!

Am primit acest tag de la Yuki. Mulțumesc! ❤

1.Diabet: O carte dulce, extrem de dulce.

Anna și sărutul franțuzesc / Lola și băiatul de treabă din vecini . Ambele fac parte dintr-o serie scrisă de Stephanie Perkins și mi se par cele mai potrivite la categoria asta: simple, drăguțe și destul de „dulci”.

2.Varicelă: O carte pe care ai citit-o odată, dar nu o vei mai deschide vreodată.

Având în vedere că nu-mi place să recitesc cărți și n-am tendința de a le deschide aiurea , ar fi o listă destul de lungă. În principiu, toate cărțile în care se pune mai mult accentul pe acțiune. Chiar nu văd rostul în a reciti aceste cărți, m-ar plictisi groaznic din moment ce știu deja ce o să se întâmple.

3.Gripă: O carte contagioasă care s-a răspândit ca un virus.

Aș înclina să spun Fifty Shades of Gray. Serios, am impresia că toată lumea din jurul meu a citit-o, însă eu nu cred că mă voi apropia prea curând de ea. Sunt un fel de Gică contra la faza asta, nu vreau să citesc ceva doar pentru că toată lumea o face. A doua variantă e seria Jocurile Foamei care merită toată agitația din jurul ei, o recomand.

4.Ciclul: O carte care o citeşti în fiecare lună, an sau mai des.

Nu recitesc cărți. #2

5.Insomnia: O carte care te-a ţinut treaz toată noaptea.

Nu chiar toată noapte, ci jumătate: Băiatul cu pijamale în dungi. Am împrumutat-o de la o prietenă și acum câteva zile, pe la 10-11 mi s-a pus pata pe ea. A fost destul de scurtă și chiar mi-a plăcut.

6.Amnezie: O carte pe care ai uitat-o şi a eşuat în a lăsa o impresie puternică în mintea ta.

Seria Micuțele Mincinoase și seria Jurnalele Vampirilor. Fix acum 3 ani, dacă nu mă înșel, văzusem serialele și eram: wow, waw, ooo etc.Vă imaginați încântarea mea când am auzit că există și cărți. Ei bine, pe scurt: am devorat cărțile alea, mi-au super plăcut atunci, însă acum nu-mi amintesc mai nimic din ele și îmi sunt super indiferente.

7.Astm: o carte care ţi-a luat respiraţia (care te-a impresionat).

Oscar și Tanti Roz și Hoțul de cărți. Ambele sunt cărți emoționante ce mi-au ajuns la suflet.

8. Malnutriţie: o carte care te-a lipsit de a mai vrea să mănânci.

Nu știu dacă trebuie să mă gândesc la o carte super dezgustătoare sau la una atât de bună încât să uit să mănânc. Oricum , din prima categorie sunt absolut sigură că n-am întâlnit și din a doua categorie, spun doar: eu când vreau să mănânc, mănânc. Poate să fie cutremur, război, să vină cel mai sexy tip din lume la ușa mea, nu contează!

9.Boală ,,călătoare”: o cartea care te-a luat într-o ,,călătorie” prin timp şi spațiu.

Jane Eyre m-a făcut să mă teleportez în Anglia secolului al XIX-lea.

Invit să rezolve acest tag pe: Illusion, Loredana, Books or Movies, Dreams Have Wings și oricui dorește să-l rezolve.

In my mailbox #8

Cărți! Cărți! Cărți!

Da, în ultima vreme am exagerat puțin, dar cui îi pasă? Erau reduceri, am o scuză.

11720493_896784607061358_86606630_n

Lola și băiatu de treabă din vecini de Stephanie Perkins – primită de la Libris. Recenzie aici.

11667932_896784593728026_1737273582_n11655139_896784587061360_1372626162_n

.

.

.

.

.

.

.

.

Straniile și minunatele amărăciuni ale Avei Lavender am câștigat-o pe pagina de facebook Cartepedia, iar Anna în veșmânt de sânge pe acest blog. Am avut o lună foarte norocoasă, mai am nevoie de timp pentru a le citi. :))

11720687_896784623728023_1246645471_n 11722021_896784603728025_1538407536_n

Orașe de hârtie primită de la prietene de ziua mea (citită și recenzia vine în curând).Teatru de Vasile Alecsandri primită la premiere, ce dirigintă buna.

Și acum cărțile cumpărate de mine. Menționez că le-am luat cu reducere de minim 50%, deci am făcut economie într-un fel, nu?

Prima comandă:

11693111_896784577061361_1850198550_n 11694046_896784537061365_137716012_n 11667143_896784517061367_392145678_n

Regatul Furtunilor (citită) am fost puțin dezamăgită, cred că o să vă scriu despre ea și veți afla mai multe acolo. La sud de graniță, la vest de soare, citită și mi-a plăcut extrem de mult, dar când încerc să scriu recenzia nu iese nimic mulțumitor. Să nu mă părăsești, am terminat-o aseară și asdfgh (traducere: Trebuie să puneți mâna pe ea!)

11651106_896784527061366_146828303_n 11713432_896784557061363_139512063_n 11713387_896784567061362_1312388420_n

Cum v-am zis, vreau să citesc toată seria Melania Lupu. Bună seara, Melania! este a 2-a carte și a fost exact cum m-am așteptat (recenzia primului volum aici). Era ofertă, mi-am cumpărat Pisică printre porumbei (citit & plăcut) și am primit gratis Moarte pe Nil (necitită).

A doua comandă:

11694133_896784493728036_238498001_n  11721914_896784470394705_291998769_n

Citite ambele. Recenzie Oscar și Tanti Roz aici, iar la Oceanul de la capătul aleii urmează să o scriu.

11717105_896784480394704_1870271572_n11721099_896784457061373_655186116_n

Două cărți clasice pe care mi le-am dorit foarte mult și abia aștept să mă apuc de ele.

Și cărți cumpărate separat, în moment de slăbiciune/tristețe/fericire/nostalgie/orice alt sentiment:

11667004_896784403728045_21223382_n

11667939_896784430394709_702007112_n 11719847_896784443728041_1365751924_n

Nu le-am citit încă, dar e timp.

Mi-e milă de portofelul meu…

Poză de grup:

11714293_896784370394715_1521170782_n

Recenzie – Oscar și Tanti Roz de Eric Emmanuel Schmitt

oscar-si-tanti-roz_1_fullsize

Descriere: Oscar are zece ani şi trăieşte într-un spital. Chiar dacă nimeni nu are curajul să i-o spună în faţă, băiatul, bolnav de leucemie, ştie că va muri, iar războiul lui împotriva tuturor izbucneşte inocent, pătimaş şi deznădăjduit. Singura care-i intră în voie este Tanti Roz, o infirmieră bătrână, neîntrecută în născocit poveşti moderne, adevărate lecţii de viaţă, în care nici binele, nici răul nu sunt absolute şi nimic nu e aşa cum pare la prima vedere. Ea îi dă copilului ideea să trăiască fiecare zi ca şi cum ar fi zece ani şi-l învaţă să-i scrie epistole lui Dumnezeu ca să se simtă mai puţin singur.

Cu Tanti Roz pe post de ghid într-o viaţă trăită fast-forward, Oscar parcurge, printre râsete şi lacrimi, itinerarul emoţionant al tuturor vârstelor şi experienţelor umane îmbogăţite de imaginaţia lui, care umple spaţiile albe şi îmbracă realitatea în veşmântul miracolului. Astfel, băiatul ajunge să-şi trăiască adolescenţa alături de prieteni, să se îndrăgostească la tinereţe, să se căsătorească la maturitate cu prima iubire, să o piardă şi, în cele din urmă, să regăsească dragostea la apusul unei vieţi ca o lumânare care arde la ambele capete.

Cel mai citit roman al lui Eric-Emmanuel Schmitt, adaptat de autor atât pentru scenă, cât şi pentru marele ecran.

Recenzie: Oscar și Tanti Roz este una dintre cele mai impresionante cărți citite de mine până acum. Și când zic impresionantă, nu mă refer la structura sa sau la stilul autorului sau la cine știe ce figuri de stil care m-au dat pe spate. Mă refer strict la felul în care această carte, de nici 200 de pagini, a reușit să transmită sentimente atât de puternice.

“- Ştii, de fapt nu de necunoscut mă tem, ci de fapul că voi pierde toate câte le cunosc.”

Dacă la prima vedere pare o carte destul de banală, chiar pentru copii, ei bine, de-ndată ce începi să o citești realizezi că e mai mult decât atât. Începi să admiri curajul lui Oscar, te întrebi cum poate să dețină atât de multă putere, când tu te demoralizezi imediat ce dai de cea mai mică problemă și, fără să vrei, iei lecții de viată de la un copil de 10 ani, bolnav de leucemie, ce-i scrie scrisori lui Dumnezeu. Oscar face toate aceste lucruri într-un mod simplu și sincer, încât n-ai cum să rămâi imparțial. El nici măcar nu se plânge pentru nedreptatea ce i s-a făcut, ci doar își acceptă sentința și încearcă să se bucure de ce i-a mai rămas din viață.

Tanti Roz a avut și ea un rol destul de important. Ea l-a convins să-i scrie lui „Doamne-Doamne” și i-a dat ideea de a trăi fiecare zi de parcă ar trăi 10 ani. Datorită ei, Oscar simte că trece prin fiecare etapă a vieții, adolescență, tinerețe, maturitate și bătrânețe, dar acești doi oameni (nu pot să le numesc personaje) își schimbă viața reciproc. Oscar primește speranță și iubire din partea lui Tanti Roz, iar ea, la rândul ei, învață ce e bucuria și credința.

„Simt multă dragoste în mine, mă arde, am primit atâta de la el, încât a rezerve pentru mulți ani de-acum înainte.”

În momentul în care am citit ultimele 2 pagini, pur și simplu am fost străbătută de un fior. Nu e ca și cum nu mă așteptam la asta, adică sfârșitul e cât se poate de evident, dar mi s-a părut extrem de dureros să văd acele cuvinte negru pe alb.

Nu știu să vă mai zic pentru a vă convinge să citiți această carte, dar sper că ați înțeles cât de specială e. Vă garantez că nu veți fi dezamăgiți de ea!

„Am încercat să le explic părinților mei ce-i viața, un cadou foarte tare. La început supraestimăm cadoul ăsta: credem c-am primit viața veșnică. După aceea îl subestimăm, ni se pare urât, prea scurt, mai c-am fi gata să-l aruncăm. În sfârșit, ne dăm seama că de fapt n-am primit-o cadou, ci doar un dar de împrumut. Și atunci încercăm s-o merităm.’’